Editura Nemira lansează în colecţia Damen Tango volumul Fata care citea în metrou, de Christine Féret-Fleury, o poveste frumoasă pentru cei entuziasmaţi de lectură şi o călătorie amuzantă, unde imaginaţia sfidează realitatea, iar răspunsurile sunt ascunse între coperte, aşteptând să fie descoperite.

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeaşi oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamna în vârstă, colecţionarul de ediţii rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi priveşte pe toţi cu tandreţe şi curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile şi diversitatea existenţei lor i-ar putea colora şi ei viaţa monotonă.

Dar într-o zi Juliette hotărăşte să coboare cu 2 staţii mai devreme şi să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viaţa.

Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999 i s-a tipărit primul volum pentru adulţi, Les vagues sont douces commes des tigres, cu care a câştigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărţi, autoarei plăcându-i să-ţi încerce forţele în diverse genuri şi încercând să experimenteze cât mai mult în materie de literatură.

În continuare, vă invităm să citiţi un fragment:

Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe ușa din faţă a vagonului și cobora tot pe acolo peste fix șaptesprezece minute – în zilele când opririle, soneriile și clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obișnuite. Zile în care ai impresia că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaș corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, își găsește locul și își joacă rolul.

Zilele în care Juliette, la adăpostul ochelarilor de soare în formă de fluture și al eșarfei mari, tricotate de buni Adrienne în 1975 pentru fiica sa, o eșarfă măsurând exact doi metri cincizeci, de un albastru-pal, ca al culmilor din zare la ora șapte, într-o seară de vară, sau de oriunde, pe înălţimile din Prades, cum te uiţi spre Canigou, se întreba dacă existenţa ei avea mai multă importanţă pe lume decât a păianjenului pe care îl înecase chiar de dimineaţă în duș.

Nu-i plăcea asta – să îndrepte jetul spre corpul mic, negru și păros, să se uite cu coada ochiului cum picioarele subţiri se agită frenetic, apoi se strâng brusc să vadă insecta rotindu-se, ușoară și insignifiantă ca o scamă de lână smulsă din puloverul ei preferat, până când apa o trage în jos, prin sifon, astupat imediat cu o mișcare energică.

Asasinate în serie. Zi de zi păianjenii reveneau, ieșeau din conducte și ţevi după un periplu cu începuturi îndoielnice. Să fi fost mereu aceiași care, odată azvârliţi în adâncuri întunecate, greu de imaginat, în mărun-taiele orașului semănând cu un imens rezervor de viaţă colcăitoare și fetidă, se desfăceau, înviau, apoi își reluau urcușul sortit aproape de fie-care dată eșecului? Juliette, ucigașă vinovată și scârbită, se vedea ca o divinitate neîndurătoare și, totuși, distrată sau prea ocupată mare parte din timp să-și îndeplinească misiunea, veghind cu intermitenţe asupra gurii de acces în infern.

Ce sperau păianjenii odată ajunși pe uscat – ca să zicem așa? Ce că-lătorie hotărâseră să facă și în ce scop?

Poate că bărbatul cu pălărie verde i-ar fi putut răspunde, dacă Juliette ar fi îndrăznit să-l întrebe. În fiecare dimineaţă, își deschidea servieta și scotea o carte învelită în hârtie fină, aproape transparentă, bătând de asemenea în verde, pe care o desfăcea cu gesturi tacticoase, precise. Apoi strecura un deget între două pagini deja separate de o bucată lungă și îngustă din aceeași hârtie și își începea lectura.

Cartea avea titlul Histoire des insectes utiles à l’homme, aux animaux et aux arts, à laquelle on a joint un supplément sur la destruction des insectes nuisibles¹.

Mângâia legătura pestriţă din piele, cotorul decorat cu fir aurit, de unde titlul ieșea în evidenţă pe fond roșu.

O deschidea, o apropia de faţă, îi inspira mirosul mirosea, cu ochii pe jumătate închiși.

Citea două-trei pagini, nu mai mult, ca un gurmand care savurează un chou à la creme cu o linguriţă de argint. Pe chip i se contura un zâmbet enigmatic și mulţumit – pe care Juliette, fascinată, îl asocia cu Motanul de Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. Din cauza desenului animat.

În staţia Cambronne, zâmbetul se ștergea, lăsând loc unei expresii de regret și dezamăgire; împăturea la loc hârtia, punea cartea înapoi în ser-vieta ale cărei închizători scoteau apoi un pocnet sec. Și se ridica. Nici măcar o dată nu-și oprise privirea asupra lui Juliette, care, stând pe scaun în faţa lui – sau în picioare, agăţată de bara lustruită zilnic de sute de palme înmănușate sau nu –, îl sorbea din ochi. Se îndepărta cu pași mărunţi, cu spatele perfect drept în paltonul încheiat până la gât, cu pălăria înclinată pe sprânceana stângă.

Fără această pălărie, fără acest zâmbet, fără această servietă în care își ţinea comoara, probabil că Juliette nu l-ar fi recunoscut. Era un om ca atâţia alţii, nici frumos, nici urât, nici atrăgător, nici antipatic. Un pic corpolent, fără vârstă, mă rog, de o anumită vârstă, ca să vorbim în clișee.

Un om.

Sau mai degrabă un cititor.