Fetele care ard, de C.J. Tudor: Fragment în exclusivitate

În exclusivitate pentru fanii lui C.J. Tudor, vă prezentăm un fragment din Fetele care ard, cel mai nou roman al autoarei, apărut în ARMADA.

Un orășel cu un trecut întunecat… Și un prezent primejdios. Cu cinci sute de ani în urmă, opt martiri au fost arși pe rug. Cu treizeci de ani în urmă, două adolescente au dispărut. Cu două luni în urmă, un vicar a murit în mod misterios.

Fetele care ard

Bine ați venit în Chapel Croft! Reverendul Jack Brooks și fiica lui adolescentă, Flo, ajung aici sperând într-un nou început. Numai că membrii micuței comunități sunt superstițioși, nu au deloc încredere în străini și ascund cu încăpățânare secrete vechi.

Încă din prima zi, pastorul își dă seama că trebuie să afle răspunsuri la niște întrebări de-a dreptul înfricoșătoare: de ce nu i-a spus nimeni că fostul prelat s-a sinucis? De ce are fiica sa viziuni cu fete care ard? Cine îi trimite mesaje de amenințare?

Fantomele trecutului au de rezolvat răfuieli vechi și nu-și pot găsi odihna. Iar Jack le stă în cale…

„Fanii lui Gillian Flynn, Tana French și Jess Lourey vor sări în sus de bucurie fiindcă au ocazia de a citi noul thriller psihologic al lui C.J. Tudor… Înfricoșător și imposibil de uitat…“

BOOKLIST

Fragment în exclusivitate

Ajungem la ușa capelei și bag cheia de fier în broască. E cam rigidă și trebuie să împing în jos cu putere ca să se învârtă. Ușa scârțâie și se deschide. Un scârțâit „ca la carte“, de parcă ar fi fost un efect sonor dintr-un film de groază. O deschid larg.

Spre deosebire de soarele de august, în capelă e întuneric. Ochilor le ia ceva timp să se obișnuiască. Soarele intră pe ferestrele soioase, luminând un nor gros de praf din aer.

Are o arhitectură neobișnuită: un naos mic, abia au loc șase rânduri de strane îndreptate spre altarul din centru. Pe fiecare parte, un rând de trepte înguste din lemn duce la un balcon, în care sunt mai multe strane de unde te poți uita în jos, la tot ce se întâmplă, ca un teatru mic sau o arenă a gladiatorilor. Mă întreb cum naiba a primit avizul de securitate la incendiu.

Miroase a vechi și a stătut peste tot, ceea ce ciudat, pentru că, până acum câteva săptămâni, a fost folosită. Și reușește să aibă un aer înăbușitor și rece în același timp, ca toate capelele și bisericile.

La capătul naosului, văd o porțiune împrejmuită de câteva bariere galbene de siguranță. Pe una din ele e atârnat un anunț scris de mână: „Pericol. Podea înclinată. Dale desprinse.“

— Îmi retrag spusele, spune Flo. O magherniță sinistră!

— Ar putea fi și mai rău.

— Cum?

— Ar putea fi plin de carii, de umezeală sau de gândaci?

— Te aștept afară.

Se întoarce pe călcâie și iese cu pași apăsați. Nu o urmez. E mai bine s-o las în pace. Nu prea pot spune multe ca să o consolez. Am luat-o din orașul la care ține, din școala unde se simțea în largul ei și am adus-o într-un loc care nu are decât câmpuri și miros de bălegar de vacă. Va trebui să mă dau peste cap să o am din nou de partea mea.

Mă uit în sus la altarul din lemn.

— Doamne, ce caut aici?

— Vă pot ajuta cu ceva?

Mă întorc.

În spatele meu e un bărbat. Slab și foarte palid, albul ca de cretă al chipului fiindu-i parcă accentuat de părul castaniu și unsuros, dat pe spate în formă de V. În ciuda vremii calde, are pe el un costum închis la culoare, peste o cămașă gri fără guler. Arată ca un vampir în drum spre un club de jazz.

— Scuze, nu am primit niciodată un răspuns direct.

Îi zâmbesc și îi întind mâna.

— Sunt Jack.

Continuă să se uite cu suspiciune la mine.

— Eu sunt epitropul. Cum ați intrat?

Și-mi dau seama. Nu port gulerul și probabil că i s-a zis că astăzi ajunge „Reverendul Brooks“. Ar fi putut, desigur, să mă caute pe net, dar arată ca și cum încă mai folosește pană de scris și călimară.

— Scuze. Jack Brooks. Reverendul Brooks?

Face ochii mari. Se înroșește imperceptibil. Da, recunosc, numele meu poate induce în eroare. Recunosc că asta îmi place.

— Vai! Îmi pare atât de rău. Numai că…

— Nu v-ați așteptat.

— Nu.

— Ați crezut că voi fi mai înaltă, mai slabă, mai atrăgătoare?

Și apoi se aude un strigăt:

— MAMĂ!

Mă întorc. Flo e în prag, albă la față și cu ochii mari. Instinctul matern intră imediat în funcțiune:

— Ce e?

— E o fată aici. Cred… cred că e rănită. Trebuie să vii. Acum.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.