Special pentru fanii romanului Ceva în apă vă prezentăm în avanpremieră un fragment din Dispariția, cel mai nou roman al autoarei Catherine Steadman.

Mia Eliot, o actriță britanică, speră să dea lovitura în Statele Unite, așa că pleacă în Los Angeles, pentru a participa la competiția feroce din sezonul de filmare a episoadelor-pilot, când toate rețelele de televiziune și toate studiourile de producție sunt în căutarea unui serial de succes. E perioada în care, la Hollywood, sosesc tineri dornici să se remarce, oameni gata să facă orice pentru a reuși în carieră.

Mia se simte ca peștele pe uscat la Hollywood. Și descoperă foarte repede latura sinistră a strălucitorului oraș când, după un casting, dispare Emily, o actriță cu care făcuse cunoștință de puțin timp. Mia înțelege că nimic nu e ce pare a fi și că, în orașul unde toate visurile se pot împlini, bântuie și cele mai înfiorătoare coșmaruri.

„Perspectiva ei unică, de actriță și de scriitoare, conferă realism acestui roman, care se cufundă în apele tulburi ale Hollywoodului… În orice roman noir, detaliile locale sunt vitale, iar Steadman evocă în mod uluitor Los Angelesul, în toată gloria lui monstruoasă… Să citești Dispariția e similar cu a urmări un film de suspans.“

THE WASHINGTON POST

---

Fragment în avanpremieră

Vineri, 5 februarie

Uneori, oricât de mult te‑ai strădui, pur și simplu, nu poți să dispari. Nu poți face nimic pentru a te pierde în mulțimea din jurul tău, oricât de mult ți‑ai dori asta.

Vagonul de metrou zornăie și se zdruncină, în timp ce înaintează zăngănind de‑a lungul șinelor aflate adânc în subteran, sub străzile Londrei. Și am din nou senzația aceea familiară de apăsare care apare ori de câte ori un străin mă fixează cu privirea.

Am intrat în casele lor. Sau, cel puțin, așa văd ei lucrurile, dar eu, una, nu‑i cunosc. Suntem deja prieteni sau dușmani, dar nu știu exact ce anume. Fac parte dintr‑o poveste pe care o îndrăgesc sau o urăsc. Fac parte din realitatea lor. M‑au susținut, au plâns cu mine, am împărtășit împreună atât de multe lucruri, iar acum sunt chiar aici, în fața lor. Bineînțeles că se holbează la mine! Eu sunt irealul devenit real.

Realizez vag că persoana care mă scrutează își dă seama, în cele din urmă, cine sunt și apoi îi șoptește ceva însoțitorului său. Încerc să mă concentrez asupra romanului meu, să îmi mențin ritmul respirației, pentru ca firul poveștii să mă prindă din nou.

Toate acele priviri sunt ca niște vrăbii care poposesc pe mine și se îndepărtează imediat, precaute, dar interesate. Știu că oamenii se holbează mereu unii la alții în metrou. Dar, în ultimul timp, ceva s‑a schimbat.

Vagonul se clatină și tremură în jurul nostru.

De când a început să fie difuzat serialul, în urmă cu patru săptămâni, sunt norocoasă dacă reușesc să fac o călătorie fără a interacționa în vreun fel cu un străin. Un zâmbet timid. O bătaie pe umăr. Un selfie. O strângere de mână. Un rânjet al unui tip mahmur. Sau un bilet mâzgălit în grabă. Și, uneori, chiar și o privire încruntată, destul de confuză.

Nu vreau să par nerecunoscătoare; îmi place mult slujba mea. Chiar nu‑mi vine să cred cât sunt de norocoasă în privința asta! Dar, uneori, mă simt de parcă aș fi la nunta unui cuplu pe care nu‑l cunosc cu adevărat. Mă dor mușchii feței de la cât de mult am zâmbit făcând cunoștință cu atât de mulți străini bine intenționați, dar complicați, când, de fapt, tot ce‑mi doresc este să mă năpustesc în baie ca să mă detașez de tot și să mă relaxez.

Nu mă simt deloc amenințată de atenția care mi se acordă din cauza popularității mele; știu că sunt în siguranță. Deși, bineînțeles, nu a fost întotdeauna așa. Am aflat asta în cel mai concret fel cu putință, acum o lună, când polițiștii au apărut la mine acasă, când au dat, în cele din urmă, curs sesizărilor agentei mele, care trimisese nenumărate apeluri și e‑mailuri.

Un tip mă aștepta în fața teatrului, în fiecare seară. Nu avea nimic ciudat sau care să mă îngrijoreze. Era un om obișnuit.

Plecam pe la ieșirea destinată artiștilor, obosită după o zi de muncă. Tocmai se încheiaseră filmările la Eyre și trecusem direct la O casă de păpuși a lui Ibsen, montată într-un teatru din West End. La început, a vrut să‑i dau un autograf pe un program, pe urmă, să stăm puțin de vorbă, apoi să stăm mai mult de vorbă; conversațiile deveniseră din ce în ce mai greu de încheiat, până când, într‑un final, m‑a urmărit până la stația de metrou, sporovăind întruna. Am încercat apoi să plec de la muncă împreună cu prietenii mei. Musai însoțită. Într‑o zi, străinul ăsta, în vârstă de vreo 50 de ani, nu s‑a mai putut opri din plâns. Mergea în spatele meu și al prietenului meu, în timp ce lacrimi tăcute îi șiroiau pe fața împietrită. Îl chema Shaun. Am încercat să rezolv eu însămi problema anunțând poliția, dar, abia după ce agenta mea a primit un pachet, polițiștii au luat sesizarea în serios. Era doar un hărțuitor. Nici măcar nu era un hărțuitor adevărat, ci doar un om singuratic care încerca să‑și facă prieteni. Le‑am spus asta polițiștilor, desigur, dar au insistat să dea curs sesizării și să emită un avertisment oficial. Cred că soția lui murise cu puțin timp în urmă.

Nu au vrut să‑mi spună ce conținea pachetul pe care mi‑l trimisese. Am întrebat în glumă dacă era un cap înăuntru, iar ei au râs cu toții, așa că bănuiesc că nu putea fi vorba despre un cap de om. M‑am simțit vinovată pentru tot ce se întâmplase, deoarece, cu cât fusesem mai prietenoasă, cu atât lucrurile se înrăutățiseră, fiindcă nu făcusem altceva decât să întăresc legătura pe care el își imagina că o are cu mine. Sper că e mai bine acum. Mi‑aș fi dorit să știu de la început ce era în pachet, pentru că, din cauza asta, am petrecut o săptămână imaginându‑mi tot ce era mai rău. Fotografii ciudate. Piele. Dinți. Ceva ce a aparținut soției lui. Până la urmă, am aflat că erau doar o jucărie de pluș și o poezie ușor tulburătoare. Dar e greu să nu te gândești la ce e mai rău când încerci să‑ți scoți asta din minte.

Știu că nu toată lumea este ciudată. Dar unii oameni sunt.

În timp ce‑mi adunam lucrurile ca să cobor la următoarea stație, am simțit câteva priviri urmărindu‑mă, dar, când am ieșit din metrou, în Green Park, și m‑a izbit aerul rece de ianuarie, care mi‑a răcorit obrajii în flăcări, am ajuns la concluzia că, de fapt, călătoria fusese un succes. De data asta, nu am avut niciun incident, nu am avut parte de scandările unei galerii de fotbal care să‑mi ceară: „Spune‑o! Spune‑o!“

Cine ar fi crezut că Jane Eyre are o replică faimoasă?

Cine ar fi crezut că până și suporterii lui Arsenal citesc cărțile lui Brontë?

Și, da, în caz că te întrebi – spre rușinea mea! –, dragă cititorule, află c‑am rostit‑o.

Tweet