Fragment: „Aleasa Dragonului”, de Naomi Novik

Naomi NovikAleasa Dragonului, de Naomi Novik vă aşteaptă la precomandă!

Agnieszka își iubește satul, pădurile și râul strălucitor, aproape de care pândește însă o prezență malefică. Singurul ajutor poate veni din partea Dragonului, dar prețul lui este unul îngrozitor: o fată pe care să o țină prizonieră zece ani în Turnul său. Agnieszka și ai ei știu că o va alege pe draga ei prietenă, frumoasa, grațioasa și curajoasa Kasia. Și nu o pot salva. Numai că Dragonul va face altă alegere.

Romanul a câştigat trei premii importante în 2016: premiul Nebula pentru cel mai bun roman, premiul Locus pentru cel mai bun roman fantasty şi premiul Mythopoeic. De asemenea, a avut o nominalizare la premiul Hugo pentru cel mai bun roman.

În continuare vă invităm să citiţi un capitol din Aleasa Dragonului.

Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el, în ciuda poveştilor care se spun la noi în Vale. Le auzim uneori de la călătorii care ne calcă pragul. Vorbesc de parcă noi am face sacrificii umane, iar el ar fi un dragon adevărat. Bineînţeles că nu-i așa: o fi el vrăjitor şi nemuritor, dar tot om rămâne, iar taţii noştri s-ar duce în ceată să-l omoare dacă Dragonul şi-ar manifesta dorinţa de a o gusta pe vreuna dintre noi o dată la zece ani. De fapt, el ne apără împotriva Codrului, iar noi îi suntem recunoscători, dar nu chiar atât de mult.

Nu le devorează cu adevărat, doar că aşa pare. Duce o fată în turnul lui şi după zece ani îi dă drumul, numai că ea se întoarce o cu totul altă persoană. Straiele îi sunt prea elegante, vorbeşte ca o doamnă de la Curte şi, pe deasupra, a locuit totuşi singură cu un bărbat vreme de zece ani, deci normal că este o ruină, deşi toate fetele spun că el nu s-a atins de ele nici măcar cu un deget. Dar ce-ar putea şi ele să spună? Însă nu ăsta este necazul cel mare – până la urmă Dragonul le dă tuturor fetelor o pungă plină cu arginţi drept zestre atunci când le trimite acasă, astfel că oricine ar fi bucuros să le ia de soţie, ruinate sau nu.

Doar că ele nu vor să se mărite. Nici măcar nu vor să rămână în Vale.

– Au uitat cum este să trăieşti pe-aici, mi-a zis tata cândva, din senin.

Stăteam lângă el pe capră, când ne întorceam acasă cu căruţa goală după ce livraserăm lemnele de foc pentru săptămâna aceea. Locuiam în Dvernik, care nu era nici cel mai mare, dar nici cel mai mic sat din Vale, nici măcar cel mai aproape de Codru: ne aflam la unsprezece kilometri depărtare. Drumul traversa pe coama unui deal înalt şi, într-o zi senină, din vârf puteai vedea de-a lungul râului până la fâşia aceea cenuşie de pământ ars de la capătul lui şi zidul întunecat format din copacii deşi de dincolo de el. Turnul Dragonului era hăt-departe în direcţia opusă, ca o bucată de calcar înfiptă la poalele munţilor dinspre apus.

Eram încă micuţă, nu mai mult de cinci ani, cred. Dar deja ştiam că nu trebuie să vorbim despre Dragon sau despre fetele luate de el, aşa că mi-a rămas întipărit în minte momentul în care tata a încălcat regula.

– Îşi amintesc cum este să le fie frică, a continuat tata.

Şi asta a fost tot. Apoi a îndemnat caii, iar ei au tras căruţa în josul dealului şi înapoi printre copaci.

Pe atunci toate acestea nu însemnau nimic pentru mine. Tuturor ne era frică de Codru. Dar Valea era casa noastră. Cum să-ţi părăseşti casa? Şi totuşi fetele nu se întorceau de la Dragon ca să rămână în sat. El le dădea drumul din turn şi ele veneau acasă la familiile lor, unde stăteau o scurtă vreme – o săptămână, câteodată o lună, dar niciodată mai mult. Apoi îşi luau arginţii şi duse erau. Majoritatea plecau la Kralia şi se înscriau la Universitate. Unele se măritau cu vreun bogătan de la oraş, altele intrau în învăţământ sau îşi deschideau câte o prăvălie. Unii săteni şopteau pe la colţuri că Jadwiga Bach, care fusese luată în urmă cu şaizeci de ani, devenise curtezană, fiind amanta unui baron şi a unui duce. Când m-am născut eu, nu era decât o femeie bătrână şi bogată, care le trimitea daruri preţioase nepoatelor şi nepoţilor ei, dar care nu venea niciodată în vizită la noi în Vale.

Aşadar nu putem spune că îţi trimiţi fata să fie mâncată de Dragon, totuşi nici prea plăcut nu este. Nu sunt multe sate în Vale, prin urmare nu prea are de unde alege – ia numai o fată care are şaptesprezece ani împliniţi, între octombrie și octombrie anul următor. Acum, din anul naşterii mele suntem unsprezece, ceea ce face ca sorţii să fie mai puţin favorabili chiar şi decât ai da cu zarul. Toată lumea zice că fetele născute în anul Dragonului sunt iubite diferit faţă de alte fete pe măsură ce cresc. Nu te poţi abţine, ştiind că le poţi pierde.

Dar în cazul meu nu a fost aşa, părinţii mei s-au purtat altfel. La vremea când am ajuns suficient de mare ca să înţeleg că aş putea fi eu cea aleasă, cu toţii ştiam că o va lua pe Kasia.

Numai călătorii care treceau prin sat – şi care nu ştiau cum stă treaba – îi felicitau pe părinţii Kasiei şi le spuneau cât de frumoasă, cât de deşteaptă şi cât de bine-crescută este fata lor. Dragonul nu alegea întotdeauna fata cea mai drăguţă, dar cu siguranţă o lua pe cea mai deosebită. Dacă era vreo fată de departe cea mai frumoasă sau cea mai deşteaptă sau cea mai bună dansatoare sau nemaipomenit de bună, cumva, nu se ştie cum, pe ea punea ochii, cu toate că abia schimba o vorbă cu candidatele înainte să-și numească aleasa.

Iar Kasia era întruparea tuturor acestor calităţi. Avea un păr des şi blond ca spicul grâului, strâns într-o coadă lungă, împletită până la talie. Avea ochii căprui şi o privire caldă, iar râsul ei era precum un cântecel pe care doreai să-l auzi neîncetat. Întotdeauna născocea cele mai bune jocuri, inventa poveşti şi dansuri noi. Putea găti singură pentru o întreagă petrecere, iar când torcea lâna de la oile tatălui său, firul ieşea subţire şi fin, fără noduri şi fără să se încurce.

Ştiu că pare ca un personaj de poveste, însă pentru mine era tocmai invers. Când mama îmi spunea poveşti cu frumoasa adormită sau cu păzitoarea de gâşte ori cu zâna apelor, în mintea mea toate arătau asemenea Kasiei. Aşa o vedeam eu. Şi nu eram suficient de mare ca să fiu înţeleaptă, astfel că o iubeam mai mult, nu mai puţin, căci ştiam că va fi luată curând de lângă mine.

Dar ea nu se necăjea. Pe deasupra era şi neînfricată. Wensa, mama ei, avusese grijă să o crească aşa. „Trebuie să fie curajoasă“, i-a spus odată Wensa mamei mele când, după ce o provocase pe Kasia să se caţere într-un copac de care o agăţase, a lăsat-o să se descurce singură. Mama a îmbrăţişat-o cu lacrimi în ochi.

Locuiam la o distanţă de trei case una faţă de alta şi eu nu aveam soră, ci doar trei fraţi mult mai mari decât mine. Aşa că la Kasia ţineam cel mai mult pe lumea asta. Ne-am jucat împreună încă din leagăn, apoi am trecut cu joaca la bucătărie, ferindu-ne din picioarele mamelor noastre, şi în sfârşit pe stradă, în dreptul caselor noastre, până când ne-am mărit suficient cât să putem hoinări singure prin pădure. Nu-mi doream să mă duc în altă parte când puteam să alergăm ţinându-ne de mână pe sub crengile copacilor. Îmi imaginam cum copacii îşi apleacă ramurile ca să ne ocrotească. Mă îngrozea gândul că Dragonul o va lua de lângă mine.

Părinţii mei nu şi-ar fi făcut griji pentru mine chiar dacă nici n-ar fi existat Kasia. La şaptesprezece ani eram încă o slăbănoagă, cu picioare mari şi cu părul castaniu, încurcat nevoie-mare. Singurul meu dar, dacă-l poţi numi aşa, era să rup, să pătez sau să pierd tot ce aveam pe mine într-o zi. Disperată, mama s-a lăsat păgubaşă şi, pe când aveam doisprezece ani, mă lăsa să umblu cu zdrenţele fraţilor mei, mai puţin în zilele de sărbătoare, când eram silită să mă schimb în hainele curate cu doar douăzeci de minute înainte să ieşim din casă. Iar atunci trebuia să stau pe o bancă până când mergeam la biserică. Dar chiar şi atunci se putea întâmpla ca, până să ajung la praznicul ţinut pe imaş, să mă agăţ în vreo creangă sau să mă murdăresc de noroi.

– Ar trebui să te măriţi cu un croitor, micuţa mea Agnieszka, îmi zicea tata râzând, când venea seara de la pădure, iar eu îl întâmpinam murdară pe faţă, cu cel puţin o gaură în haine şi fără băsmăluţă. Mă ridica în braţe oricum şi mă săruta. Mama ofta încet: căror părinţi le-ar părea rău că nu au crescut cum se cade o fată născută în Anul Dragonului?

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.