Naomi Novik este o voce unică în literatura fantasy, o scriitoare care a reușit să construiască o lume originală ce a fascinat câteva generații de cititori în legendara serie cu dragoni Temeraire și să rescrie într-un mod cu totul original și modern basme clasice în Argintul preschimbat și Aleasa dragonului.

Novik ne surprinde cu o nouă serie despre o școală de magie aproape… fatală și o protagonistă plină de umor, ironie și tot ce o va transforma în personajul preferat al cititorilor. Galadriel „El“ Higgins este o vrăjitoare aparte, capabilă să înfrunte toate pericolele. Ce-i drept, nu prea știe să-și facă aliați, dar are o forță întunecată îndeajuns de puternică, încât să pună la pământ munți sau să distrugă milioane de oameni. Pentru ea ar fi floare la ureche să înfrângă toate primejdiile. Numai că asta i-ar putea ucide pe ceilalți elevi. Aventurile ei nebunești sunt între paginile noului roman al lui Naomi Novik: Educație fatală.

Citește un fragment exclusiv:

Toată lumea – aproape toată lumea – folosește din când în când un pic de malia, pentru lucruri pe care nici nu le consideră abjecte. Să transformi prin magie o felie de pâine într-una de tort, fără să aduni mana necesară în prealabil, genul ăsta de chestie, despre care toată lumea are impresia că nu e decât o înșelătorie inofensivă. Ei bine, puterea trebuie să vină de undeva și, dacă nu ai adunat-o tu, atunci probabil că provine de la o vietate, pentru că e mai ușor să iei putere de la ceva care e deja în viață și mișună. Așa că tu te alegi cu tortul, în vreme ce o colonie de furnici din fundul curții tale înțepenește, moare și se dezintegrează. 

Mama n-ar folosi malia nici ca să-și țină ceaiul fierbinte. Însă, dacă nu ești chiar așa de fixist (și, s-o recunoaștem, cei mai mulți oameni nu sunt!), poți să-ți faci în fiecare zi, pentru tot restul vieții, tort în trei culori din pământ și furnici și tot vei apuca o sută cincizeci de ani și vei muri liniștit în patul tău, presupunând că nu te omoară colesterolul mai devreme. Însă, dacă te apuci să folosești malia la scară mai largă, de pildă, pentru a distruge un oraș sau pentru a măcelări o armată întreagă ori pentru oricare dintre cele o mie de alte chestii inutile pe care știu exact cum să le fac, nu vei obține suficientă decât dacă aspiri mana – sau forță vitală, energie tainică, praf de zâne sau cum vrei să-i zici; mana e termenul la modă acum – din lucruri suficient de complexe, încât să simtă și să îți opună rezistență. Atunci puterea e întinată, ești fizic sfârtecat în vreme ce încerci să le smulgi mana și, de multe ori, ele, lucrurile complexe, câștigă. 

Cu toate că, pentru mine, asta nu ar fi o problemă. M-aș dovedi grozavă la extras malia, dacă aș fi tâmpită sau suficient de disperată încât să încerc. Aici trebuie să recunosc meritul lui Mami: a aplicat idioțenia aia de educație prin atașament, ceea ce, în cazul meu, a însemnat că dulcea ei aură stălucitor de imaculată a învăluit-o pe a mea îndeajuns încât să mă împiedice să dau prea devreme peste malia. Când veneam acasă cu broscuțe ca să mă joc cu vintrele lor, totul se petrecea cu cea mai mare blândețe. „Nu, iubita mea, nu rănim făpturile vii“, îmi zicea, apoi mă ducea în sat, la magazinul din colț și-mi dădea o înghețată, ca să se revanșeze pentru faptul că-mi luase broscuțele. Aveam cinci ani și înghețata era, oricum, singurul motiv pentru care-mi doream putere, așa că vă închipuiți că îi aduceam ei toate micile mele descoperiri. Iar când am ajuns la vârsta la care ea nu m-ar mai fi putut împiedica, eram suficient de mare, încât să înțeleg ce se întâmplă cu vrăjitorii care folosesc malia. 

În special cei din anul terminal se apucă să folosească malia, când știu că îi paște absolvirea, însă și la noi în an sunt câțiva care au început deja. Uneori, când îți aruncă o privire, ochii lui Yi Liu se fac complet albi pentru o clipă. Iar unghiile i-au devenit negre și mate și mi-e clar că nu și le dă cu ojă. Jack Westing pare în regulă, un băiețel american blond, tot numai zâmbet – majoritatea oamenilor îl consideră încântător –, însă, dacă treci prin dreptul camerei lui și inspiri adânc, simți un miros slab de osuar. Cel puțin, eu, una, îl simt. Luisa, care stătea la trei camere de el, a dispărut la începutul anului, nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea – nu e ceva neobișnuit, dar sunt aproape sigură că tot ce a mai rămas din ea se găsește la el în cameră. Am nas pentru genul ăsta de lucruri, chiar și atunci când aș prefera să nu am habar de ele. Dacă aș fi cedat și aș fi început să folosesc malia, aș fi navigat pe aici purtată – ce-i drept – de aripile hidoase ca de liliac ale bestiilor demonice, însă tot aripi sunt și astea. Școala Solomonarilor adoră să le dea răuvrăjitorilor drumul în lume; mai niciodată nu-i ucide. Noi, restul, ne trezim cu devoratori-de-suflete, care răsar de pe sub uși în toiul după-amiezii, și cu wauria, o făptură care se târăște afară din canalizare numai și numai ca să ni se încolăcească pe glezne când încercăm să facem duș sau când citim lecții care ne dizolvă globii oculari. Nici măcar Orion nu a fost în stare să ne salveze pe toți. 

De cele mai multe ori, mai puțin de un sfert de promoție ajunge să absolve, iar în urmă cu optsprezece ani – sunt convinsă că nu întâmplător e și perioada în care a fost conceput Orion –, numai o duzină de elevi a terminat școala și cu toții trecuseră la magie neagră. Se înhăitaseră și îi eliminaseră pe restul elevilor din anul terminal pentru a obține o doză masivă de putere. Bineînțeles că familiile celorlalți elevi și-au dat seama ce se petrecuse – era la mintea cocoșului, fiindcă idioții nu-i lăsaseră pe copiii din enclavă să fugă – și i-au vânat pe cei doisprezece răuvrăjitori. Ultimul dintre ei a murit până să absolve Mami, în anul următor, și cam atât le-a fost Mâinilor Morții sau cum și-or fi zis ei. Însă, chit că ești o mică pasăre de noapte vicleană care suge malia, care-și alege victimele în mod inteligent și care iese din încăpere neobservată, tot n-ai încotro și-o iei la vale repede. Dragul de Jack deja fură forță vitală de la ființe umane, așa c-o să înceapă să putrezească pe dinăuntru în primii cinci ani de la absolvire. Sunt convinsă că are planuri mărețe pentru a-și preveni dezintegrarea, așa se întâmplă mereu cu răuvrăjitorii, însă eu, una, nu prea cred că are ce-i trebuie. Dacă nu născocește ceva special, în zece-cincisprezece ani petrecuți în lumea de afară, o să se degradeze cu viteza luminii și o să aibă parte de un sfârșit grotesc. Apoi o să-i cotrobăie prin beci și o să găsească o sută de cadavre și toată lumea o să țâțâie și o să spună: „Doamne, părea așa un tânăr de treabă!“

Totuși, în timp ce mă luptam, pagină cu pagină, cu farmece casnice extrem de specifice, scrise ilizibil, eram convinsă că nici mie nu mi-ar strica o porție babană de malia. Dacă s-ar întâmpla vreodată ca ovăzul nedecorticat să-mi fie halit de clipitori, aș fi pregătită. În spatele meu, băltoaca rămasă din devoratorul-de-suflete nu înceta să scoată bule molcome și pâlpâitoare de gaz, fiecare apărând ca un fulger îndepărtat înainte ca oribila duhoare să-mi ajungă la nas. Mă spetisem deja toată ziua, învățând pentru examenele de final de an. 

Mai erau doar trei săptămâni până la sfârșitul semestrului: când pui mâna pe pereții din baie, poți deja să simți clinchetul slab al angrenajelor de dimensiuni medii care încep să se pună în mișcare, pregătindu-se să ne trântească pe toți cu un nivel mai jos. Sălile de clasă rămân la locul lor, în mijlocul școlii, iar dormitoarele noastre încep de la nivelul cantinei și se rotesc în fiecare an cu un nivel mai jos, ca o piuliță metalică enormă care se învârte în jurul tijei șurubului, până când parcurgem tot drumul până la absolvire. La anul ne vine nouă rândul să fim la cel mai de jos nivel, și n-aș putea zice că ard de nerăbdare. Chiar nu-mi doresc să pic vreun examen și să mai încasez niște ore suplimentare.