Cărțile care au scris oameni – Andrei Crăciun: „Se întâmplă să citesc în fiecare zi pagini care mă emoționează”

Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri.

De data aceasta, în avanpremiera cărții sale (Viața de apoi a poetului), care va apărea în curând în colecția de literatură română contemporană a editurii, Andrei Crăciun răspunde provocărilor livrești și artistice. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

Cartea pe care regret că n-am citit-o când eram copil.

Nu am asemenea regrete; regret, însă, că am citit alte cărți, dintre cele mari, prea devreme. De exemplu, cred că pe Dostoievski era mai bine să-l citesc acum, după treizeci și cinci de ani, nu la cincisprezece. Dar, vorba aceea românească, a mers și așa. Părinții mei aveau o bibliotecă mare, în care chiar puteai găsi orice. Citeam la întâmplare, din întâmplare am dat și peste Flaubert sau Turgheniev. Nu mi-a vorbit nimeni despre ei, i-am găsit singur. L-am citit pe Turgheniev prin clasa a cincea sau a șasea, ce înțelegeam eu atunci? Dar nu erau doar asemenea autori în biblioteca alor mei. Mai dădeam și peste „Budulea Taichii”.

Cartea pe care știu că n-aș fi putut s-o scriu. / Cartea pe care n-aș fi scris-o.

Nu aș fi putut să scriu cărți de „aventuri”, deși poate că mi-ar fi plăcut. În definitiv, l-am iubit și îl iubesc încă pe Karl May. Nu aș fi scris niciodată „Faust”.

Cartea pe care n-aș dărui-o nici măcar unei persoane care-mi displace.

Cărțile de „dezvoltare personală”. În general ocolesc și cărțile pseudo-intelectualilor vlahi, atât de plini de ei înșiși & de gol. În schimb, aș dărui oricând Gogol, și Cehov, și Babel, și Cosașu. Și chiar o fac destul de des.

Ultima carte care m-a emoționat.

Se întâmplă să citesc în fiecare zi pagini care mă emoționează, mă emoționez tot mai des, cu vârsta. Ultima carte care m-a emoționat (din nou, căci o mai citisem acum un deceniu) a fost „Frumoasele adormite”, de Yasunari Kawabata. Înainte de ea mi-a plăcut foarte mult biografia lui Cehov scrisă de Troyat.

Cartea pe care vreau să o citesc curând.

Mă așteaptă multe cărți în toamna aceasta, cele mai multe pentru lucrarea mea de doctorat, o biografie politică a lui Panait Istrati. În curând voi (re)citi „Umbrele paradisului”, de Angelo Mitchievici. Tot pentru că îmi este utilă la teza de doctorat.


& More (bonus)

Prima mea întâlnire cu teatrul.

Târziu, pe la doisprezece ani, într-o tabără școlară, la Satu Mare. Am văzut spectacolul „Muc cel mic”. Mai târziu, pe când eram student în Științe Politice la Universitatea din București și îmi pregăteam o lucrare de licență în Primăvara de la Praga, mi-a făcut minima educație teatrală o domnișoară care se pregătea să dea admitere la UNATC. Am văzut o stagiune, sau două, sau trei toate spectacolele de la Teatrul Foarte Mic, de pe Bulevardul Carol, așa se pregătea domnișoara de admitere. Uite că nici nu mai știu dacă s-a ținut de treabă cu teatrul sau a dat, totuși, la Polithenică.

Expoziția de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Privesc oricând cu admirație expoziții și orice alt gen de manifestare artistică la care eu nu mă pricep deloc. La fel mă uit și la sportivi.

Filmul care mă binedispune oricând.

Nu sunt un cinefil redutabil, am lipsuri importante în cultura mea cinematografică, și în niciun caz nu îmi propun să fiu binedispus atunci când mă uit la un film, prefer melodramele, ca să fiu poate prea sincer. Ca să dau un răspuns, totuși: „Marele Lebowski”.

O descoperire artistică importantă într-o călătorie.

Când am fost la Moscova prima dată, acum vreo cinci ani, am descoperit Galeria Tretiakov. N-am mai văzut așa ceva. Rușii sunt uluitori, cu mixul lor permanent de măreție & abjecție, precum se știe. Și la Sankt Petersburg am văzut muzee care m-au fascinat. Și prin Havana. Și, desigur, New York sau Londra. Mi-aș petrece liniștit restul vieții în Whitney Museum sau Tate Gallery. Am mai făcut descoperiri artistice importante pentru mine la Oslo, Lisabona sau Copenhaga și pe Insula Creta. Îmi petrec viața călătorind, așa că… Dar mai bine mă opresc aici.


Piesa/albumul care ar putea fi coloană sonoră pentru viața recentă.

Eu sunt foarte vechi, în multe. Nu agreez mileniul al III-lea, pentru mine viața putea foarte bine să se încheie în anul 1999, cel mai frumos din istorie. Dacă de mâine ar dispărea YouTube-ul, aș fi printre ultimii care ar băga de seamă și nici nu pot să spun că mi-ar lipsi. Îmi plac, însă, discurile de vinil, discurile mele de vinil, îmi plac piese și albume care au mai mult de o jumătate de secol. Așadar, oscilez între Penny Lane și Eleanor Rigby. Ambele de The Beatles, desigur. A, chiar, mi-am amintit și de o descoperire pe care am făcut-o acum vreo șase ani, în Liverpool: Muzeul Internațional al Sclaviei. Oricum aveam o părere proastă despre sapiens, după aceea a fost și mai rău.


Andrei Crăciun (născut în 1983, la Târgoviște) este poet, prozator, dramaturg și ziarist.

În ultimii cincisprezece ani, a fost premiat în repetate rânduri pentru activitatea sa publicistică, fiind, printre altele, cel mai bun debutant, cel mai bun tânăr jurnalist de cultură, cel mai bun editorialist și cel mai bun reporter din România. Se numără printre părinții fondatori ai site-lui Recorder.

A publicat două biografii romanțate (Cioran. Ultimul om liber și Povestea lui Ion Creangă), două romane (Prietenul visătorilor și al învinșilor și Nu mai suntem nemuritori), patru antologii de publicistică (Baricadele), două poeme–roman (Și fericirea era obligatorie și Aleea Zorilor), trei volume de povestiri (Pălăria albastră și alte povestiri, Îndurabile și La Paris, nimic din toate astea nu contează) și două plachete de versuri (Poezii pentru acea necunoscută și Toată poezia lumii). 

Are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și a mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la București, Madrid și Tel Aviv.

În prezent, este doctorand la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati.

În colecția n’autor a editurii Nemira îi va apărea curând volumul Viața de apoi a poetului.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.