Fragment exclusiv din noul roman Young Adult, semnat Gayle Forman: Suntem Inevitabili

Pe vremuri, Aaron Stein credea că toate cărțile sunt de-a dreptul magice. Acum însă, deși își petrece mai tot timpul în librăria părinților, singura pe care suportă s-o răsfoiască este una despre dispariția dinozaurilor. Căci e copleșit de tristețe…
A rămas doar cu tatăl său, într-o librărie dărăpănată dintr-un orășel unde nimeni nu pare să mai citească. De aceea, când se ivește ocazia să vândă afacerea părinților, i se pare că toate problemele lui vor lua sfârșit.
Numai că Aaron nu se aștepta ca oamenii să se mobilizeze pentru a încerca să salveze librăria de la dispariție. Nu se aștepta să aibă atâția prieteni! Și cu atât mai puțin se aștepta ca în viața lui să apară Hannah, o tânără frumoasă și plină de curaj.
Oare va reuși Aaron, cu ajutorul tuturor, să se împace cu pierderile trecutului și să înțeleagă pe deplin cine este și cine vrea să devină?


Citește un fragment în avanpremieră și cunoaște-l pe Aaron în cel mai nou roman young adult de la Gayle Forman: Suntem inevitabili.


Se spune că dinozaurilor le-a luat treizeci și trei de mii de ani să moară. Treizeci și trei de milenii din momentul în care asteroidul a lovit peninsula Yucatán și până în ziua în care ultimul dintre dinozauri a îngenuncheat, înfometat, înghețat și otrăvit de gazele toxice.
Din perspectivă universală, treizeci și trei de mii de ani nu înseamnă mult. E doar o clipită. Dar tot treizeci și trei de mii de ani rămân. Aproape două milioane de zile de luni. Nu-i o nimica toată.
Îmi tot pun niște întrebări. Oare ei au știut? Oare bieții T-Rex au simțit impactul cu asteroidul care a cutremurat pământul și au ridicat privirea spunându-și: „La naiba! Mi-a sunat ceasul?“ Să fi observat Camarasaurus, care trăia la mii de kilometri distanță de zona de impact, că soarele se întunecă
din pricina cenușii și să fi înțeles că zilele-i erau numărate? Să se fi întrebat Triceratops de ce, dintr-odată, aerul miroase altfel, fără să știe că e vorba despre gazele otrăvitoare eliberate de o explozie echivalentă cu zece miliarde de bombe atomice (nu că bombele atomice ar fi fost inventate pe atunci)? Cât de departe să fi înaintat în acei treizeci și trei de mii de ani până să înțeleagă că dispariția nu-i pândea, ci se întâmplase deja?
Cartea pe care o citesc, The Rise and Fall of the Dinosaurs, de Steve Brusatte, pe care am descoperit-o, rătăcită printer atlase, cu câteva luni în urmă, ne spune multe despre cum era viața dinozaurilor. Însă nu ne dezvăluie ce gândeau spre sfârșitul existenței lor. Cred că poți să emiți ipoteze în legătură cu o mulțime de lucruri atunci când vine vorba despre niște creaturi care au trăit acum șaizeci de milioane de ani. Gândurile privind propria dispariție, precum și multe alte mistere, le-au luat cu ei în mormânt.

Informație: dinozaurii încă există. Iată cum arată! Un tată și un fiu, într-o librărie veche, aflată în pragul colapsului, care petrec zile lungi și fără noimă consumând cuvinte pe care aici nu le mai cumpără nimeni. Tatăl, Ira, stă și citește la locul lui obișnuit, un scaun tapițat, rupt, uzat după atâția ani de folosire, așezat în secțiunea cu hărți, lângă fereastra acum deloc impresionantă, ținând cont de crăpătura în formă de fulger, în stil Harry Potter, care o traversează, coborând în lateral. Fiul – adică eu, Aaron – stă prăbușit pe un taburet de lângă o casă de marcat înfometată, citind obsesiv despre dinozauri. De pe rafturile magazinului, odinioară ordonate și îngrijite, cărțile se revarsă, întruchipând niște soldați într-un război demult pierdut. Avem mai multe volume acum decât atunci când librăria funcționa, fiindcă, ori de câte ori Ira vede o carte la gunoi sau în pubela pentru reciclat ori pe marginea străzii, o salvează și o aduce acasă. Suntem un magazin ticsit de obiecte abandonate.
În dimineața în care începe povestea noastră, Ira și cu mine stăm la locurile noastre obișnuite, citind aceleași cărți dintotdeauna, când un vaiet înspăimântător cutremură magazinul. Sună ca un corn de ceață, doar că ne aflăm în Munții Cascadelor, în statul Washington, la vreo sută șaizeci de kilometri
depărtare de ocean, de nave și de cornurile de ceață.
Ira sare de pe scaun, cu ochii larg deschiși, cuprins de panică.
— Ce-a fost asta?
— Nu știu…
Vocea îmi este acoperită de un pocnet ascuțit, urmat de sunetul jalnic al cărților care se prăbușesc ca o avalanșă pe podea. Unul dintre cele mai mari rafturi s-a rupt în două fix de la jumătate, asemenea castanului din Jane Eyre. Și oricine a citit Jane Eyre știe ce prevestește asta.
Ira se avântă într-acolo, îngenunchează și, deznădăjduit, se apleacă peste soldații căzuți, de parcă el ar fi generalul care i-a condus la pieire. Doar că nu e așa. Nu e vina lui. Nimic din toate astea nu e din vina lui.
— Mă ocup eu, îi spun cu glasul șoptit pe care am învățat să-l folosesc atunci când devine agitat.
Îl conduc înapoi la scaun, iau pătura grea și îl învelesc cu ea.
Pun pe foc ceainicul și îi fac un ceai de mușețel.
— Dar cărțile…

Vocea lui Ira e profundă, parcă îndoliată, ca și cum cărțile ar fi niște făpturi care trăiesc și respiră. Și, pentru el, chiar sunt. După părerea lui, cărțile sunt adevărate miracole.


„Douăzeci și șase de litere“, obișnuia să-mi spună, pe când stăteam în poala lui și mă uitam la cărți ilustrate despre pui de bursuc sau omizi înfometate, iar el citea o biografie a lui LBJ1 sau un volum de poezie de Matthea Harvey. „Douăzeci și șase de litere și câteva semne de punctuație și obții o infinitate de cuvinte într-o infinitate de lumi.“ Arăta spre cartea mea, spre cartea lui, spre toate cărțile din magazin. „Cum să nu fie un miracol?“
— Nu-ți face griji, îl liniștesc acum, ducându-mă să adun talmeș-balmeșul de pe podea. Cărțile vor fi în siguranță.
Însă cărțile nu vor fi în siguranță. Până și ele par să înțeleagă, împrăștiate pe jos, deschise, cu cotoarele rupte și supracopertele atârnând, după ce și-au pierdut mirosul de hârtie proaspătă, importanța și demnitatea. Răsfoiesc un vechi ghid turistic al Toscanei aflat pe podea, oprindu-mă
la pagina de prezentare a unei pensiuni italiene, răpusă probabil de Airbnb. Apoi iau o carte de bucate și netezesc imaginea aproape pornografică a unei rețete de sufleu cu brânză la care nu se mai uită nimeni acum, când există site-ul Epicurious.

Cărțile sunt orfane, dar sunt orfanele noastre, așa că le stivuiesc într-un colț cu grija și cu tandrețea pe care o merită.


Spre deosebire de fratele meu, Sandy, căruia nu i-a păsat nicicând de cărți, însă a dat gata primul roman pentru tinerii cititori înainte să intre la grădiniță, eu, care râvneam cu disperare cheile de la castelul lui Ira, am învățat cu greu să citesc. Cuvintele îmi dansau pe pagină și nu reușeam să-mi amintesc diversele reguli despre modul în care un „e“ final ajută vocala să-și rostească propriul nume. Profesorii se întâlneau cu Ira și cu mama și discutau despre întârzieri și intervenții. Mama era îngrijorată, însă nu și Ira. „Se va întâmpla când va fi 1 Lyndon B. Johnson (1908–1973) a fost cel de-al 36-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, în perioada 1963–1969 (n. tr.). să se întâmple.“ Dar cu fiecare zi în care nu se întâmpla, simțeam că mi se refuză un miracol.
Spre sfârșitul clasei a treia, am luat din coșul de la școală o carte, nu unul din volumele acelea enervante, pentru copii mici, cu care mă trimiteau acasă în rucsac, ci un roman cartonat, cu poza unui leu blând și impunător, care părea că-mi face semne. L-am deschis la prima pagină și am citit: „Au fost odată patru copii pe nume Peter, Susan, Edmund și Lucy.“ Și cu asta lumea mea s-a schimbat.
Ira îmi citise dinainte să mă nasc, dar nu semăna nici pe departe cu cititul de unul singur, la fel cum a fi pasager într-o mașină nu se compară cu a fi tu însuți șoferul. De atunci, am condus întruna, din Narnia până la Hogwarts și Tărâmul de Mijloc, din Nigeria în Tasmania și până la Luminile Nordului din Norvegia. Toate acele lumi, cuprinse în doar douăzeci și șase de litere. Sincer vorbind, mă gândeam că Ira minimalizase minunea.
Dar gata. Zilele astea, singura carte pe care o mai înghit este The Rise and Fall of the Dinosaurs. În afară de ea, nu suport să mă mai uit la vreun volum fără să mă gândesc la tot ce am pierdut și la tot ce pierdem în continuare. Poate că de aceea, noaptea, în liniștea dormitorului meu, îmi imaginez magazinul în flăcări. Tânjesc să aud sunetul hârtiei care se aprinde. Îmi imaginez căldura focului în timp ce cărțile, hainele și amintirile noastre sunt incinerate. Discurile lui Sandy se topesc într-un râu de vinil. Când focul se stinge, vinilul se solidifică, păstrând captive în el bucăți din viețile noastre. Fosile pe care generațiile viitoare le vor studia, încercând să-i înțeleagă pe cei ce au trăit aici odinioară și modul în care au dispărut.
— Și cu raftul cum rămâne? întreabă Ira.
Raftul e distrus. Considerați-l o metaforă pentru întregul magazin. Pentru viețile noastre. Dar Ira se încruntă îngrijorat, de parcă raftul rupt îi provoacă o suferință fizică. Ceea ce probabil că se întâmplă. Iar când ceva îl rănește pe Ira, mă rănește și pe mine. Motiv pentru care-i spun că vom lua unul nou.
Și așa începe totul.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.