Podcastul Books are Magic powered by Nemira e despre cărțile, poveștile, ideile și oamenii care schimbă lumea. Invitata lui Filip Standavid este scriitoarea Maaza Mengiste, autoarea romanului Umbra regelui, nominalizat la prestigiosul Booker Prize, povestea extraordinară femeilor-soldat din Etiopia care au ținut piept invaziei fasciste din anii 30. Ascultați ediția #15 pe platformele: Anchor, Youtube, Google Podcasts, Apple Podcasts, Spotify și blogul Nemira.

Etiopia, o țară mândră din Cornul Africii, cu o istorie de mai multe milenii, e invadată, în anii ‘30 ai secolului trecut, de Italia fascistă. Împăratul însuși – Haile Selassie – trebuie să fugă, iar poporul e la un pas să se predea. 

Acesta e momentul în care mișcarea de rezistența în derivă pune la cale un truc: un țăran cu numele Minim (care se întâmplă să fie o dublură a împăratului) e ferchezuit în grabă și pus să-i îmbărbăteze pe cei rămași în urmă. Dar acesta e și momentul în care femeile din Etiopia pun mâna pe arme și iau nemijlocit parte la luptă. 

Hirut, slujitoarea unei aristocrate, îi devine gardă de corp lui Minim și ne devine nouă ghid prin povestea din Umbra Regelui – roman apărut în colecția Babel a editurii Nemira și un veritabil cântec de război cum puține există în literatura contemporană. 

Autoarea acestui roman, Maaza Mengiste, a fost invitata lui Filip Standavid la podcastul Books are Magic. Născută la Addis Abeba, în Etiopia, și stabilită acum la New York, Maaza Mengiste povestește că a auzit despre războiul pornit în 1935 încă din copilărie.

După cum vă puteți închipui, în Etiopia acest război e un motiv de mândrie și o sursă a identității naționale. Am crescut ascultând cum bărbații din familia mea, din partea mamei sau a tatălui, avuseseră cu toții de-a face cumva cu acest război. Credeam că știu povestea, dar le-am descoperit pe femei abia după ce am început să cercetez pe cont propriu – a fost o surpriză absolută și a schimbat cursul cărții, am luat-o de la capăt și am scris-o din perspectiva unei femei. A trebuit să “desfac” chiar și mitul etiopian al acestui război.

Umbra Regelui e rezultatul a nu mai puțin de 10 ani de documentare, iar autoarea spune că a trebuit să facă o adevărată muncă de detectiv. A existat, însă, vreun moment anume în care povestea să se fi dezvăluit sau a fost doar vorba de multă, multă muncă?

Am găsit, la un moment dat, o fotografie a unei femei în uniformă, cu o carabină și cu un pistol, iar acel moment a schimbat totul. Mă uitam la ea și-mi spuneam <<Am pornit prost toată cartea!>>. Eram descumpănită, dar în același timp foarte bucuroasă: cartea mă plictisea, mi se părea foarte mediocră, nu descopeream nimic nou. Scrisesem doar despre momente istorice, dar lucrul ăsta era nou-nouț: a trebuit să mă gândesc la război dintr-o cu totul altă perspectivă. Când ți-l imaginezi din perspectiva unei femei, devii mult mai conștientă de ceea ce înseamnă supraviețuirea, dar și de ceea ce înseamnă lupta. Iar asta a făcut cartea mult mai interesantă.

Hirut, care poate fi cu ușurință considerată personajul principal al acestui roman, e descrisă de unul dintre invadatorii italieni drept una bella ragazza, una soldata feroce (o fată minunată, o luptătoare feroce). De ce nu apare numele ei în titlul romanului, totuși?

Hirut, Aster și celelalte femei din carte au fost nevoite să se ridice și să țină locul împăratului Haile Selassie când acesta s-a refugiat în Marea Britanie, spune Maaza Mengiste. Cred că toate acele femei reprezintă niște umbre ale regelui. Dar această carte e și despre fotografie, iar un fotograf lucrează cu umbre și cu lumini. Mi l-am imaginat pe Ettore, soldatul-fotograf italian, ca pe cineva care lucrează din umbră: era, la o adică, regele acelui loc. La un moment dat, tatăl său îi spune că toată lumea oscilează între lumină și umbră și că trebuie să înțelegi unde te afli.

Femeile din Umbra regelui sunt supuse unui șir cumplit de abuzuri, iar Maaza Mengiste nu se ferește vreodată să întrebe de ce. Însă două dintre personajele centrale – slujnica Hirut și aristocrata Aster – se află în conflict deschis și direct de la bun început. 

Am vrut să complic femeile, spune autoarea. Faptul că sunt două femei cu o cauză comună nu înseamnă că o să se și înțeleagă. Am vrut să-mi închipui un tip de solidaritate care nu se naște din dragoste, din comuniune, ci dintr-un respect reticent pe care fiecare trebuie să-l câștige din partea celeilalte. Aster își dorește să plece la război, vrea să lupte nu numai pentru libertatea țării, ci și pentru a sa, dar asta nu înseamnă că luptă și pentru Hirut: își imaginează o societate postbelică în care va continua să aibă un statut superior și nu caută cu tot dinadinsul să schimbe acea stare de lucruri. Presupun că asta o face greu de suportat, dar am vrut să am acest tip de personaj în carte.

Maaza Mengiste evită, de asemenea, un alt clișeu: intriga amoroasă, devenită aproape obligatorie în literatura de război. Desigur, sunt în Umbra regelui cupluri propriu-zise, tandrețe, gesturi și acte intime, dar nicio poveste de dragoste propriu-zisă. De ce?

Editoarea mea mi-a pus aceeași întrebare și chiar ne-am certat un pic din această cauză. I-am tot spus că nu scriam o poveste de dragoste. Când lumea experimentează catastrofe precum un conflict armat ne consolează gândul că doi oameni se pot îndrăgosti: e un tip de poveste foarte romanțat, foarte hollywoodian. Nu mi-am dorit așa ceva, am vrut să-și imaginez cum s-ar simți oamenii de-adevăratelea. Și cred că ar fi distruși de tot ceea ce se întâmplă. După ce cartea a apărut, editoarea mi-a spus <<Mă bucur foarte tare că mi te-ai opus, că nu ai cedat>>.

Umbra regelui este și un roman intens muzical: teme, motive și evenimente circulă prin întreaga carte, scenele de luptă par să aibă structura unor fugi, sunt nu puține interludii – marcate ca atare -, dar se și ascultă muzică, se face muzică și se dansează în această carte. Impresia ultimă este de epopee antică, menită să fie citită cu voce tare și transmisă din gură-n gură. Nu de puține ori, Umbra regelui aduce a Iliada, influență asumată franc de autoare.

Iliada e una dintre cărțile care m-au captivat de la prima lectură – cred că eram în liceu. Am recitit-o de nenumărate ori și, într-o oarecare măsură, mi-am dorit să scriu o carte care să aibă acea energie, acel avânt, mai ales în scenele de luptă. M-am tot gândit la cum i-a reușit asta lui Homer, la ce face ca acele scene să fie într-atât de puternice. 

Îi aduc, firește, un omagiu, dar mai e ceva: în Etiopia – și cred că lucrul ăsta se întâmplă pretutindeni, inclusiv în România – trăiesc niște rapsozi, li se spune azmari, care transmit prin cântec, la sate, poveștile despre bătălii. Un act de eroism devine parte a unui cântec care e repetat de nenumărate ori și transmis apoi din sat în sat. 

Sunt încă azmari în Etiopia, muncesc în bărulețe de-a lungul și de-a latul țării: dacă intri și te așezi, pot inventa un cântec despre tine imediat. Bârfesc, îți spun cu cine s-a încurcat cineva și așa mai departe. Am vrut să le aduc și lor un omagiu, căci cred că practica memoriei istorice prinse în cântec a existat de milenii. 

Dincolo de muzicalitate, Umbra regelui aproape că țintește spre statutul de artefact multimedia: sunt fotografii ale femeilor-soldat în carte, se vizionează jurnale de actualități pe peliculă, împăratul Haile Selassie ascultă întruna opera Aida. 

Mai mult, însă, personajul fotografului de război Ettore Navara, sfâșiat între datoria patriotică și evreitatea sa, alimentează câteva dintre cele mai puternice capitole ale acestei cărți, intitulate simplu Fotografie. 

Maaza Mengiste invocă nevoia de decolonizare a arhivelor de război atunci când vine vorba de persoanele surprinse în fotografiile propagandei fasciste.

În armata italiană fascistă au fost recrutați nu puțini soldați evrei. Când au fost adoptate legile antisemite (cred că s-a întâmplat în 1938), au fost siliți să părăsească armata. M-a interesat să-mi închipui cum o fi fost să fii soldat, să pui în aplicare legi ale segregării rasiale – odată ce Mussolini a declarat războiul încheiat, în Etiopia au intrat în vigoare legi asemănătoare apartheid-ului – și să devii tu însuți dușmanul după numai un an. Cine mai ești, într-un astfel de moment? 

Ettore vine la război cu un aparat de fotografiat, surprinde tot soiul de atrocități și este obligat să se gândească atent la ce înseamnă să respecte ordinele și ce consecințe au ele asupra lui însuși. Chiar el spune că este un arhivar al atrocităților, și știm că oamenii ca el există încă. Dintr-un motiv sau altul, liderii autoritari și dictatorii au ținut morțiș să își consemneze faptele – continuă s-o facă și acum – și m-am întrebat ce se întâmplă cu persoanele aflate de cealaltă parte a obiectivului. 

Și mai este un lucru: oriunde are loc un război, femeile sunt supuse unui șir întreg de acte degradante: să-ți pierzi viața nu e singurul lucru pe care-l poți păți. Femeile sunt considerate trofee de război, dar și teritorii care trebuie cucerite. Când un invadator ajunge într-un loc, unul dintre primele lucruri pe care le face e să răpească femeile – pentru că știe că astfel dă peste cap acea comunitate și că îi influențează viitorul pentru mai multe generații. Un singur trup de femeie poartă în sine atât de multe, și cred că asta se vede în acele fotografii pe care le face Ettore: m-am întrebat ce simte, prin ce trece un bărbat care face astfel de fotografii. 

Umbra regelui a apărut, de asemenea, într-un moment în care Etiopia trece prin încă un război în care marile puteri se luptă pentru influență geopolitică (și pentru resursele Africii), în vreme ce milioane de oameni sunt în pericol să moară de foame. Cum vede lucrurile autoarea unui roman despre evenimente de-acum aproape 100 de ani, dar care par cumplit de actuale?

Mi se rupe inima, răspunde Maaza Mengiste. Pare că Etiopia trece dintr-o traumă în alta, dintr-un război în altul. Generații întregi nu au răgaz să se vindece, să se recupereze, înainte ca un alt conflict să izbucnească. În războiul din Tigray, fetele și femeile au suferit imens: violența sexuală de acolo e înspăimântătoare, iar războiul s-a extins acum în alte regiuni. Să vezi de aici, din Statele Unite, ceea ce se întâmplă e devastator.

Dar există, oare, vreo cale de ieșire din acest ciclu al violențelor și poate literatura – poate arta, în general – să ajute cumva? Pe termen scurt, Maaza Mengiste se arată reticentă.

Peste noapte n-o să se întâmple, iar la discuții trebuie să ia parte grupuri sociale întregi din Etiopia care au fost până acum excluse. Fiecare grup etnic trebuie să fie implicat în acest dialog. Sper să se întâmple și altă cale de ieșire nu văd, dar pe măsură ce războiul continuă lucrul acesta pare să devină imposibil. 

Însă știm că războaiele se termină și că națiunile reușesc cumva să se adune și să meargă mai departe. Literatura și muzica ne pot ajuta să înțelegem consecințele, să experimentăm o mică parte a ororilor din întreaga lume. 

Dar cred că poeții, scriitorii, muzicienii, azmarii pot să dea glas unor lucruri care încă nu au un nume. Ei ne pot ajuta să înțelegem cum e posibil să mergem mai departe, chiar dacă nu avem un vocabular pentru cele întâmplate, chiar dacă nu putem explica prin ce-am trecut și la ce am fost martori. Ei ajută. Ajută. Sper ca asta să se întâmple și în Etiopia, dar e greu să faci literatură, poezie sub imperiul momentului. În mod obișnuit, oamenii – inclusiv artiștii – se adună post-factum și abia atunci încep să așeze ceea ce s-a întâmplat într-o formă coerentă.

Tweet