În colecția #DamenTango o să apară o nouă poveste despre viață și bucuria de a trăi – 12 ore pentru a spune te iubesc, de Olivia Poulet și Laurence Dobiesz. O carte plină de emoții, sentimente și gânduri profunde de care o să te îndrăgostești de la prima pagină!
Pippa și Steve au avut deja parte de marea iubire.
Acum nu le-au mai rămas decât 12 ore pentru a o salva.
Pippa Gallagher ajunge de urgență la spital după ce suferă un accident. În timp ce zace fără cunoștință, imagini din propriul trecut îi trec prin minte: ziua când l-a cunoscut pe Steve Gallagher, bărbatul care avea să fie iubirea vieții ei… Durerea pe care a simțit-o în seara dinainte, în timp ce se urca în mașină, cu ochii plini de lacrimi…
Steve îi stă alături, cu ochii ațintiți asupra chipului ei palid și nemișcat. Nu are habar unde mergea soția lui când a făcut accidentul și nici ce o preocupa atât de mult, încât nu a mai putut să fie atentă la trafic. Nu știe decât că Pippa reprezintă toată lumea lui. Și că nu i-a fost alături exact când a avut nevoie de el mai mult ca oricând.
Așa că, vreme de 12 ore, Steve îi va mărturisi soției sale de ce o iubește.
Mai are timp să-și salveze iubirea? Sau este, oare, prea târziu pentru ei doi?
O carte delicios de romantică!
KEIRA KNIGHTLEY
2 martie 2019
00:39
Nu își putea aminti când o văzuse ultima dată atât de liniștită. Glumeau adesea pe seama faptului că ea nu putea să stea locului. Jucăria lui agitată. De nenumărate ori îi oprise mișcarea tremurătoare a unui genunchi așezându-și mâna pe el sau îi liniștise degetele care băteau în masă cu propriile lui degete. Chiar și sprâncenele ei aveau o viață a lor. Reacționau la misterele lumii asemenea ștergătoarelor expresive ale unei mașini animate.
Ce n-ar da să o vadă acum zvârcolindu-se sub halatul de spital, subțire ca hârtia, care îi sufoca silueta mică. O ridicare a umărului, o încrețire a nasului, o mișcare a degetelor de la picioare. Orice. Dar e împietrită. Picioarele ei sunt ca alabastrul cioplit, foarte palide și, cumva, mai mici decât de obicei. Materialul verde al halatului abia îi ascunde conturul sânilor, umflătura stomacului, arcuirea pelvisului. Îi privește pieptul cum se ridică și coboară și simte un impuls copleșitor de-a o acoperi cu jacheta lui ca să-i țină de cald. Un instinct care se formase în o mie și una de nopți petrecute pe canapea, când fâțâitul ei înceta într-un final, capul îi zăcea nemișcat pe umărul lui, iar asta însemna că adormise. Era semnalul lui că poate să tragă pătura din lână scoțiană peste ea și să schimbe postul la cele mai importante momente din fotbal.
O asistentă trece pe lângă el. E concentrată și zeloasă. El se dă într-o parte să-i facă loc, șoptind un „îmi pare rău“. Ea îi aruncă o privire rapidă, plină de amabilitate. O privire care spune: „Pentru ce să-ți pară ție rău? Mi-e îmi pare rău pentru tine.“
I se alătură o asistentă mai tânără, o stagiară, ce ezită o secundă când vede starea pacientei care zace în fața ei. Devine conștientă de prezența bărbatului care stă în colț, dar evită să-l privească, temându-se că durerea care radiază din el o s-o ardă și pe ea.
El le privește pe asistente cum examinează, apoi pun la loc perfuzia pe jumătate goală. Se mișcă într-o sincronizare exersată și țin ritmul sunetelor care se aud dinspre aparate. Bâz, bip, clic. Bâz, bip, clic. Când termină, se dau într-o parte împreună, lăsându-i un spațiu în care să pășească. Dar el nu se mișcă. Nu poate. E prins în mijlocul unui dans în care nu cunoaște pașii.
Se apropie încet de pat și se concentrează pe gura soției sale – o parte din ea care pare aproape neschimbată, în ciuda gutierei reci din plastic care-i ține dinții la distanță. Acel pistrui de pe buza de sus, despre care ea insista că este un semn de frumusețe; acea cicatrice micuță de pe bărbie, pe care o căpătase la clubul de role de la Alexandra Palace. Dacă își închidea ochii strâns, își putea imagina gura ei într-o mie de locuri, aducând fericite și speranță. Încearcă să ignore orteza cervicală albastru cu galben prinsă în jurul gâtului ei (își amintește că cineva a spus ceva despre imobilizarea coloanei vertebrale, dar totul e în ceață). În schimb, ochii lui se îndreaptă spre ai ei, iar vederea lor îl face să scoată un geamăt involuntar.
Are orbitele negre-verzui și sânge uscat în jurul nărilor. Fruntea îi e închisă la culoare de la vânătăi, iar părul e plin de sânge întărit. Rămâne fără suflare, aceasta rătăcind undeva între piept și gât, și e nevoit să apuce bara de protecție a patului, încercând disperat să-și păstreze echilibrul.
— Domnule Gallagher?
Se întoarce. O siluetă apare din spatele punctelor negre care i-au cuprins vederea periferică. Pantofi lustruiți, halat alb, mapă. Încearcă să murmure un răspuns, dar a uitat momentan cum să articuleze cuvintele.
— Steven?
Clipește, se gândește, apoi încuviințează din cap.
— Sunt domnul Bramin, chirurg traumatolog consultant. Sunteți ruda cea mai apropiată, corect? Soțul?
Steve pare că înțelege întrebarea, dar adevărul este că ea trece pe lângă el. Fixează cu privirea chipul bărbatului. Mai exact lobul urechii stângi.
„Ăla e un cercel?“
— Soția dumneavoastră a suferit ceea ce numim un traumatism cranio-cerebral, în care creierul a fost zguduit în interiorul craniului. Starea ei este gravă. Pe lângă traumatismul la cap, a suferit, de asemenea, leziuni în zona pelvisului, a brațelor și a pieptului. Tomografia a dezvăluit un hematom epidural.
„Un medic – un doctor calificat, care salvează vieți – ar trebui să poarte un cercel? Cercelul denotă lejeritate. Cercelul denotă tinerețe. Cercelul denotă…“
— Am extras un cheag de sânge din creierul ei, iar acum este sedată – se află într-o stare ce se numește comă indusă. Sperăm că acest lucru va mai detensiona organismul. O vom ține la Terapie Intensivă, iar asistentele noastre de la Reanimare o vor monitoriza îndeaproape. Se află pe mâini foarte bune. Pulsul, presiunea arterială, respirația și nivelurile de oxigen vor fi verificate cu regularitate, precum și cantitatea de lichid pe care o absoarbe și cantitatea de urină pe care o elimină. Apoi îi vom putea modifica sau ajusta medicația în mod corespunzător. Următoarele douăsprezece ore sunt critice. Aici interveniți dumneavoastră.
Prin ceață se întrevede un orificiu mic. Sclipirea mută a unui far în furtună. O sarcină. Steve înțelege sarcinile. Ceva de făcut, ceva practic. Se forțează să își mute atenția de la urechea domnului Bramin.
— Nu vă pot promite nimic, dar am văzut recuperări uimitoare când cei dragi au vorbit constant cu pacienții. Poate că asta ar putea să o ajute și pe soția dumneavoastră.
— Pippa. Numele ei e Pippa.
Steve nu-și recunoaște propria voce. E prima dată când vorbește cu voce tare de când a intrat în clădire.
— Foarte bine. Pippa.
Bramin deschide o altă mapă de la capătul patului și analizează paginile. Mâzgălește ceva, iar sunetul peniței care scrijelește hârtia formează un nou ton în orchestra camerei. Steve încă ține strâns bara de protecție a patului, de parcă s-ar afla pe puntea unui vapor pe cale să se scufunde, iar bara subțire îl împiedică să cadă peste bord în valurile învolburate.
Bramin înlocuiește mapa și își pune stiloul în buzunarul de la piept cu o mișcare armonioasă. Steve simte un fior de neliniște. A retras penița? Nu s-a auzit niciun clic. Dacă nu a făcut-o, curând o să aibă pete de cerneală pe halatul alb. Cerneala e greu de scos la spălat. Steve știe asta de când Pippa i-a spus o poveste ținând un stilou fără capac în mâinile ei agitate. Ar trebui să spună ceva?
— Înțelegeți ce spun, domnule Gallagher? Aveți întrebări?
Bâz, bip, clic, respirație. Bâz, bip, clic, respirație.
— Nu știu ce să-i spun.
Vocea lui Steve se aude înfundat, de parcă se află la mare adâncime.
— Vă veți gândi la ceva. Doriți să sunați pe cineva? O rudă? Un prieten?
— Să sun un prieten? Nu știu. Mi-ar prinde bine acum un colac de salvare.
Cineva asemănător cu adevăratul Steve, acel Steve care face glume în momente proaste, s-a ivit, în sfârșit, în salon. Domnul Bramin doar îl privește.
— Vorbiți cu ea, domnule Gallagher. Puneți-i creierul la treabă. Cred că aude.
Pagerul doctorului vibrează. El îl privește, apoi încuviințează scurt din cap înspre asistente și se îndreaptă grăbit spre coridor.
Camera se scufundă în tăcere, cu excepția bipuitului aparatelor și a respirației slabe și asistate a Pippei. Steve o ia de mână, ezitând. E mai caldă decât se aștepta.
„Poate că ea e încă acolo.“
Își trece degetul arătător peste inelul ei de logodnă, inelul bunicii lui, o acțiune la fel de familiară ca respiratul, și îndreaptă micile diamante ca să capteze lumina. Dar de data asta sentimentul e diferit – aproape la fel ca atunci când i l-a strecurat pe deget pentru prima dată în urmă cu șapte ani.
— Ce s-a întâmplat, Pip?
Bâz, bip, clic, respirație.
— Unde naiba mergeai?
Bâz, bip, clic, respirație.
Simte că ceața îl cuprinde din nou, iar lumina farului dispare în negură. Camera începe să se învârtă. Picioarele îi cedează și se prăbușește în scaunul căptușit de lângă pat. Îi strânge mâna vânătă la piept. Dar nu e mâna Pippei. E fără vlagă și înțepată de o branulă, fără să poată s-o strângă pe a lui la rândul ei.
— Nu mă lăsa, Pippa, spune el, iar vocea îi tremură. Să nu îndrăznești să mă părăsești!
Simte o căldură în jurul coastelor și în spatele ochilor. Un nod dureros i se ridică în gât. O lacrimă se adună, se rostogolește pe genele lui și cade cu un mic „pic“ pe marginea patului. Exact când e pe punctul să cedeze, se întâmplă ceva. O atingere blândă pe umărul său. O conexiune umană.
— Ușurel. Respirați profund.
Vocea tinerei asistente e blândă și liniștitoare. Steve face cum i se spune și respiră cât de încet și de profund poate.
— Trebuie să fiți puternic acum. Pentru soția dumneavoastră.
Își șterge o lacrimă cu dosul mânecii. Încuviințează din cap.
— Doar continuați să vorbiți.
— Dar cum? întreabă el cu ochii mari și temători. Despre ce? De unde să încep?
— Începeți de la început. Spuneți-i că o iubiți. Spuneți-i de ce o iubiți.
Și apoi pleacă, iar ușa se închide în urma ei.
— De ce te iubesc? La dracu՚, am putea sta aici toată noaptea. Dar dacă tot se întâmplă…
Îi îndepărtează blând o șuviță de păr de pe frunte și se apleacă, apropiindu-și gura de urechea ei.
— Bun, atunci, doamnă Gallagher. Dacă stați confortabil…
Bâz, bip, clic, respirație.
— Ce ziceți, să începem?
Tweet
