De la autorul bestsellerelor internaționale „Un gentleman la Moscova” și „Regulile jocului” – Amor Towles revine în colecția Babel cu noul său roman „Autostrada Lincoln”.
În iunie 1954, Emmett Watson, un adolescent de 18 ani, a cărui condamnare de cincisprezece luni de muncă silnică pentru omor din imprudență tocmai a luat sfârșit, pornește într-o călătorie cu mașina. Cel care i-a fost temnicer îl conduce în Nebraska, unde, din păcate, pe Emmett nu-l mai așteaptă decât frățiorul lui de opt ani, Billy, fiindcă ambii părinți au murit, iar ferma familiei a fost confiscată de bancă pentru neplata datoriilor. Tânărul vrea să-și ia fratele și să plece amândoi spre California. Numai că în portbagajul mașinii s-au ascuns doi dintre prietenii alături de care el și-a ispășit pedeapsa, iar aceștia au cu totul alte planuri pentru Emmett, unele care îi vor purta pe toți spre fascinantul New York.
Un roman fantastic, a cărui acțiune e plasată în 1954. Încă o dată, am fost fermecat de scriitura lui Towles, în special fiindcă Autostrada Lincoln e atât de diferită de Un gentleman la Moscova în ceea ce privește locul de desfășurare a acțiunii, intriga și temele abordate. Towles nu e câtuși de puțin repetitiv, ci, asemenea tuturor marilor povestitori, are la îndemână o paletă nespus de bogată. În Autostrada Lincoln, el se inspiră din celebre călătorii ale eroului (precum Iliada, Odiseea, Hamlet, Aventurile lui Huckleberry Finn sau Oameni și șoareci) și se slujește de povestea a doi frați pentru a ne arăta că niciuna dintre călătoriile noastre personale nu este vreodată atât de predictibilă și de liniară pe cât ne-am dori.
Bill Gates
O frumusețe de carte! Fiecare personaj e o bijuterie, iar numeroasele locuri unde se desfășoară acțiunea prind viață, parcă, în fața ochilor… O explorare tulburătoare a călătoriilor vieții și a nenumăratelor schimbări de direcție de care putem avea parte. De îndată ce am terminat-o, am vrut s-o recitesc!
Tana French
Fragment în avanpremieră:
După ce m-am îndreptat spre vest pe Thirty-Fifth Street, am luat-o la stânga pe Fifth Avenue și am oprit chiar în fața intrării în clădire. După câteva clipe, unul dintre portari era deja pe capul meu.
— Nu poți parca acolo, amice.
— Durează doar un minut, i-am spus, întinzându-i o bancnotă de cinci dolari. Între timp, poate ai vrea să te cunoști mai bine cu președintele Lincoln.
În loc să insiste că nu pot parca acolo, i-a deschis ușa lui Woolly și ne-a condus în clădire, ridicându-și pălăria. Ei numesc asta capitalism.
Când am intrat în hol, Billy avea o privire plină de emoție, neliniștită. Pur și simplu nu-i venea să creadă unde suntem și ce urma să facem. Nici în cele mai nebunești visuri ale sale nu-și imaginase așa ceva. Woolly, pe de altă parte, s-a uitat la mine cu o încruntare care clar nu-i stătea în fire.
— Ce e? l-am întrebat.
Dar, înainte să apuce să-mi răspundă, Billy m-a tras de mânecă.
— Dar cum o să-l găsim, Duchess?
— Tu știi unde e, Billy.
— Știu?
— Da, chiar tu mi-ai citit unde e.
Billy a făcut ochii mari.
— La etajul cincizeci și cinci.
— Exact.
Am zâmbit, făcând semn spre lifturi.
— Mergem cu liftul?
— Clar n-o s-o luăm pe scări.
Am pășit într-o cabină.
— Nu am fost niciodată într-un lift, i-a spus Billy liftierului.
— Bucurați-vă de călătorie, i-a răspuns bărbatul.
Apoi a apăsat pe manetă și noi am luat-o în sus prin clădire.
În mod normal, Woolly ar fi fredonat un cântecel într-o astfel de situație, dar în seara asta eu eram cel care fredona. Iar Billy număra în liniște etajele pe măsură ce le parcurgeam. Puteai să-ți dai seama după felul cum își mișca buzele.
— Cincizeci și unu, a șoptit el. Cincizeci și doi, cincizeci și trei, cincizeci și patru.
La etajul cincizeci și cinci, liftierul a deschis ușile și am coborât. Când am pășit în hol, am văzut șiruri întregi de uși la stânga și la dreapta noastră.
— Ce facem acum? a întrebat Billy.
Am arătat spre cea mai apropiată ușă.
— O să începem de-aici, apoi o să ne plimbăm pe tot etajul până o să-l găsim.
— O luăm în sensul acelor de ceasornic? a întrebat Billy.
— O luăm în ce direcție vrei tu.
Așa că luat-o din ușă în ușă – în sensul acelor de ceasornic –, iar Billy a citit numele gravate pe micile plăcuțe de alamă, așa cum numărase etajele în lift, doar că de data asta cu voce tare. Erau birourile unei adunături de funcționărași. Pe lângă avocați și contabili, erau și brokeri imobiliari, de asigurări și de acțiuni. Nu de la firmele mari, se-nțelege. Astea erau birouașele celor care nu reușiseră să dea lovitura în firmele mari. Băieții care trebuiau să-și schimbe periodic tălpile rupte de la pantofi și care citeau benzile desenate din ziar în timp ce așteptau să sune telefonul.
Billy a citit primele douăzeci de plăcuțe plin de entuziasm și de optimism, de parcă fiecare dintre ele ar fi fost o mica surpriză plăcută. Pe următoarele douăzeci le-a citit cu ceva mai puțin entuziasm. După aceea veselia a părut să-l părăsească de tot. Aproape că auzeai cum greutatea lumii reale cădea fix în acel punct al sufletului său de unde izvora entuziasmul tinereții. Era aproape sigur că în seara asta realitatea avea să-și lase amprenta asupra lui Billy Watson. Iar acel semn avea să rămână cu el pentru restul vieții, ca un memento util că, în vreme ce eroii din cărțile de povești sunt, de obicei, produsul imaginației cuiva, cei mai mulți dintre oamenii care scriu despre ei sunt la fel de imaginari.
Când am trecut de al patrulea colț, am văzut ultima porțiune cu uși, care dădea spre locul de unde porniserăm. Billy se mișca din ce în ce mai încet, vorbea din ce în ce mai încet, până când, în cele din urmă, în fața penultimei uși, s-a oprit și n-a mai spus nimic. Cred că citise până atunci cincizeci de plăcuțe cu nume și, deși stăteam în spatele lui, mi-am dat seama din postura lui că pur și simplu se săturase.
După o clipă, s-a uitat la Woolly cu ceea ce mi-am închipuit că era o expresie plină de dezamăgire, pentru că fața lui Woolly era plină de compasiune. Apoi Billy s-a întors să se uite la mine. Numai că expresia lui nu era de dezamăgire. Era pur și simplu uluit.
S-a întors către plăcuță, a întins un deget și a citit inscripția cu voce tare.
— Biroul profesorului Abacus Abernathe, MLA, PhD.
M-am întors spre Woolly la fel de uimit și mi-am dat seama că privirea lui plină de compasiune nu era pentru Billy; era pentru mine. Pentru că, încă o dată, craca pe care o tăiasem fusese cea de sub picioarele mele. Ar fi trebuit să-mi dau seama, după câteva zile petrecute cu acest copil. Dar, cum am spus, dau vina pe faptul că eram în toane bune.
Ei bine, când circumstanțele conspiră ca să-ți strice planurile atent elaborate cu o răsturnare neașteptată de situație, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să-ți asumi cât mai repede meritele.
Ei bine, când circumstanțele conspiră ca să-ți strice planurile atent elaborate cu o răsturnare neașteptată de situație, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să-ți asumi cât mai repede meritele. Camera era întunecată, cu excepția unei lumini slabe care strălucea prin fereastra deschisă aflată deasupra unei uși interioare.
— Cred c-ai avut dreptate, Woolly, am spus cu un oftat.
Se pare că nu e nimeni acasă.
Dar Woolly și-a dus un deget la buze.
— Șșșt! Ați auzit?
Ne-am uitat cu toții în sus când Woolly a arătat cu degetul spre fereastră.
— S-a auzit din nou, a șoptit el.
— Ce s-a auzit? i-am șoptit și eu.
— Scârțâitul unei penițe pe hârtie, a spus Billy.
— Scârțâitul unei penițe pe hârtie, a repetat Woolly zâmbind.
Tweet