Povestea lui Jamie Fraser și a lui Claire continuă pe continentul american în Crucea de foc (volumul 1), al 5-lea roman din seria Outlander, în pregătire în colecția Nautilus fantasy!

Prinși în tumultul de dinaintea Războiului de Secesiune, în prima rebeliune deschisă împotriva taxelor impuse de englezi americanilor, cei doi încearcă să-și protejeze familia cu orice preț. Jamie urmărește și să construiască o comunitate în jurul Fraser’s Ridge. Așa că trebuie să joace bine cartea diplomației între rebeli și guvernul instabil, dar încă periculos de puternic.

Devenită vraciul comunității din Fraser’s Ridge, Claire ajută pe toată lumea, dar încă se luptă cu fantoma lui Frank, în vreme ce Brianna și Roger își adaptează cu greu obiceiurile de oameni ai secolului XX la noua viață.

Fragment

---

Mi-am mişcat degetele de la picioare în încălţările umede şi, neliniştită, m-am întrebat cine din mulţime ar crede că avea datoria să răspundă invitaţiei lui Hayes de a mărturisi sau de a acuza. Nu Jamie, nici vorbă. Însă alţi puteau face acest lucru. În cursul săptămânii cât ţinuse Adunarea, existaseră o sumedenie de laude privind răzmeriţa de la Hillsborough, dar nu toţi ascultătorii erau dispuşi să-i considere eroi pe răsculaţi, asta în niciun caz.

Am simţit, dar am şi auzit murmurul discuţiilor întrerupându-se în urma proclamaţiei; am văzut oameni care întorceau capetele, familii care se strângeau, bărbaţi deplasându-se de la un grup la altul, în timp ce mesajul cuvântării lui Hayes era transmis în susul dealului, repetat pentru cei aflaţi prea departe ca să poată auzi ceva.

–Mergem? Mai avem multe de făcut înainte de nunţi.

–Da? a întrebat Jamie coborându-şi privirea spre mine. Credeam că sclavii Jocastei se ocupă de mâncare şi de băutură. I-am dat lui Ulysses câteva butoiaşe de whisky – el va fi soghan.

–Ulysses? Şi-a adus peruca?

Gândindu-mă la asta, am zâmbit. Soghan era bărbatul care se ocupa de distribuirea băuturii la nunţile din Highlands; cuvântul însemna ceva de genul „om vioi, jovial”. Probabil că Ulysses era cea mai plină de demnitate persoană pe care o cunoscusem – chiar şi fără livreaua şi peruca pudrată, din păr de cal.

–Dacă şi-a adus-o, probabil că până diseară o să i se lipească de cap.

Jamie a ridicat ochii spre cerul tot mai încărcat şi a clătinat din cap.

–„Fericită va fi mireasa scăldată de razele soarelui”, a spus el. „Fericit este mortul peste care plouă.”

–Asta-mi place la scoţieni, am replicat sec. Au câte un proverb pentru orice ocazie. Să nu îndrăzneşti să spui asta în faţa lui Bree.

–Drept cine mă iei, englezoaico? m-a întrebat el, zâmbindu-mi în colţul gurii. Doar sunt tatăl ei, nu?

–Bineînţeles.

Am alungat imediat gândul la celălalt tată al ei şi m-am uitat în spate, ca să mă asigur că ea nu ne putea auzi.

Nu i-am zărit părul roşcat printre cei din jur. Era sigur fiica tatălui ei, avea peste un metru şi optzeci fără tocuri; o descopereai uşor în mulţime, ca şi pe Jamie.

–Nu de ospăţul de nuntă trebuie să mă ocup, am spus eu, întorcându-mă spre el. Trebuie să pregătesc micul dejun, apoi să organizez consultaţiile de dimineaţă cu Murray MacLeod.

–Serios? Parcă ziceai că micuţul Murray e un şarlatan.

–Am spus că e ignorant, încăpăţânat şi o ameninţare pentru sănătatea publică, l-am corectat eu. Nu e chiar acelaşi lucru – deloc.

–Deloc, a spus Jamie zâmbind. Aşadar, vrei să-l educi ori să-l otrăveşti?

–Ce-o să mi se pară mai eficient. Dacă nu, s-ar putea să calc din greşeală pe lanţeta lui ca să i-o rup; pesemne că asta este singura modalitate de a-l împiedica să mai producă sângerări oamenilor. Să mergem totuşi, am îngheţat!

–Da, să mergem, m-a aprobat Jamie, aruncând o privire spre soldaţi, încă strânşi de-a lungul malului în poziţie de repaus. N-am nicio îndoială că Archie vrea să-şi ţină oamenii acolo până la plecarea mulţimii; o să se cam învineţească de frig.

Deşi înarmaţi şi purtând uniforme, soldaţii din şir erau relaxaţi; impozanţi, desigur, dar fără a mai reprezenta o ameninţare. Nişte băieţi – şi câteva fetiţe – ţopăiau printre ei, trăgând cu insolenţă de kilturile lor sau repezindu-se, foarte îndrăzneţi, pentru a atinge muschetele sclipitoare, gamelele care le atârnau la şold şi mânerele pumnalelor şi ale săbiilor.

–Abel, a charaid! Jamie se oprise pentru a-l saluta pe ultimul bărbat sosit de la Drunkard’s Creek. Ai mâncat azi?

MacLennan nu îşi adusese soţia la Adunare, aşa că mânca pe unde se nimerea. Mulţimea din jurul nostru se împrăştiase, dar el rămăsese hotărât pe loc, ţinând capetele unei eşarfe din flanel roşu trase peste ţeasta cheală, ca să se ferească de ploaie. Sperând probabil să primească o invitaţie la micul dejun, am gândit eu cu cinism.

I-am măsurat din ochi corpul masiv, făcând un calcul în minte cât ar putea consuma din ouăle, terciul şi pâinea prăjită din rezervele noastre pe sfârşite. Asta pentru că simpla lipsă de hrană nu ar împiedica niciun scoţian din Highlands să ofere ospitalitate – mai ales unul ca Jamie, care îl invita astfel pe MacLennan să ni se alăture la masă, chiar dacă eu împărţeam deja optsprezece ouă la nouă persoane în loc de opt. Aşadar, nu puteau fi prăjite, ci pregătite cu cartofi, şi era recomandabil ca în drumul nostru să mai împrumut nişte cafea de la tabăra Jocastei.

Ne-am întors să plecăm de acolo, moment în care am simţit brusc mâna lui Jamie pe fund. Am scos un sunet nedemn de o doamnă, iar Abel MacLennan s-a răsucit pentru a se holba la mine. I-am zâmbit larg, înfrânându-mi dorinţa de a-l lovi din nou cu piciorul pe Jamie, de astă dată mai puţin discret.

MacLennan s-a întors şi a pornit plin de zel pe pantă, în faţa noastră, iar pulpanele hainei i s-au legănat peste pantalonii uzaţi, parcă în aşteptare. Jamie şi-a strecurat un braţ sub cotul meu pentru a mă ajuta să trec mai uşor peste pietre şi bolovani, aplecându-se în acelaşi timp pentru a-mi şopti la ureche.

–Englezoaico, de ce naiba nu porţi jupon? a şuierat el. N-ai nimic pe sub rochie – o să mori de frig!

–Nu te înşeli, am spus eu tremurând, deşi rochia era destul de groasă.

În realitate, aveam o cămăşuţă din pânză pe dedesubt, dar era subţire şi uzată, potrivită pentru ieşirea în aer liber la vreme de vară şi insuficientă pentru a mă feri de rafalele îngheţate care treceau prin rochia mea de parcă ar fi fost din tifon.

–Ieri ai purtat o jupă din lână frumoasă. Ce s-a întâmplat cu ea?

–N-ai vrea să ştii, l-am asigurat eu.

Auzind asta, a ridicat din sprâncene, dar înainte de a apuca să mai pună vreo întrebare, un strigăt a răsunat în urma noastră:

–Germain!

M-am răsucit şi am văzut căpşorul blond, cu părul vâlvoi, al unui copilul ce a trecut fulgerător în josul pantei, pe sub stânci. Micul Germain, în vârstă de doi ani, profitase că mama sa era ocupată cu sora lui nou-născută pentru a scăpa de sub supravegherea ei şi a se repezi spre şirul de soldaţi. Scăpând neprins, s-a năpustit înainte, în josul pantei, prinzând viteză ca o piatră care se rostogoleşte la vale.

–Fergus! a strigat Marsali.

Auzindu-şi numele, tatăl copilului a uitat de discuţia pe care o purta cu cineva şi s-a întors exact la vreme pentru a-şi vedea fiul împiedicându-se de un bolovan şi zburând cu capul înainte. Acrobat înnăscut, băieţelul nu a făcut nicio mişcare pentru a se salva, ci s-a prăbuşit cu graţie, ghemuindu-se ca un arici în momentul în care a aterizat cu umărul pe panta cu iarbă. S-a rostogolit ca o ghiulea printre şirurile de soldaţi, a ţâşnit de pe marginea unei stânci şi, cu un plescăit, a căzut în pârâu.

A urmat un murmur general de consternare şi câţiva bărbaţi au luat-o la goană în josul pantei pentru a da o mână de ajutor, însă unul dintre soldaţi ajunsese deja pe malul pârâului. Îngenunchind, vârâse vârful baionetei prin hainele umflate de apă ale copilului şi îl trăgea la mal.

Fergus a intrat în pârâul rece ca gheaţa şi şi-a scos fiul ud leoarcă.

—Merci, mon ami, mille merci beaucoup, i-a spus el tânărului soldat. Et toi, toto, s-a adresat odraslei lui, scuturând-o uşor. Comment ça va, nătăfleţule mic?

Soldatul a părut surprins, dar nu mi-am dat seama dacă din cauza jargonului inimitabil al lui Fergus ori a imaginii cârligului sclipitor pe care îl avea acesta în locul mâinii stângi.

–E în regulă, domnule, a spus el cu un zâmbet sfios. Cred că n-a păţit nimic.

Brianna a apărut pe neaşteptate dinapoia unui castan pitic, cu Jemmy, în vârstă de şase luni, sprijinit de umăr, şi a a cules-o pe bebeluşa Joan din braţele lui Marsali.

–Hai, dă-mi-o mie pe Joanie, a spus ea. Du-te şi te ocupă de Germain.

Jamie şi-a tras mantia grea de pe umeri şi a pus-o în braţele lui Marsali, în locul copilului.

–Da, şi spune-i soldatului care l-a salvat să vină la focul nostru, a adăugat el. Mai putem hrăni pe cineva, englezoaico?

–Sigur, am răspuns, refăcând imediat calculele în minte.

Optsprezece ouă, patru pâini vechi pentru prăjit – ba nu, ar trebui să păstrez una pentru călătoria spre casă –, trei duzini de prăjiturele din ovăz, asta dacă nu cumva Jamie şi Roger le mâncaseră deja, jumătate de borcan de miere…

Faţa slabă a lui Marsali s-a luminat într-un zâmbet trist, împărtăşit de noi trei, apoi a plecat, grăbindu-se să sară în ajutorul băieţelului ud, care tremura.

Jamie s-a uitat după ea oftând cu resemnare, moment în care vântul i-a prins mânecile largi ale cămăşii şi le-a umflat cu un pufnet înfundat. Şi-a încrucişat braţele la piept, şi-a strâns umerii împotriva vântului şi mi-a zâmbit.

–Ei, asta e. Cred că vom îngheţa împreună, englezoaico. Dar nu-i nimic. Oricum n-aş vrea să trăiesc fără tine.

–Aha, am spus eu cu glas împăciuitor. Jamie Fraser, ai putea trăi în pielea goală şi pe un sloi de gheaţă şi l-ai topi. Ce-ai făcut cu haina şi tartanul?

Nu purta nimic în afară de kilt şi tunică, plus pantofi şi ciorapi, iar pomeţii lui înalţi se înroşiseră de frig, la fel ca şi vârfurile urechilor. Însă când mi-am strecurat mâna sub braţul lui îndoit, am descoperit că era cald ca întotdeauna.

–Nu cred că vrei să afli, mi-a răspuns zâmbind şi mi-a acoperit mâna cu palma lui mare, plină de bătături. Să mergem, abia aştept să mănânc de dimineaţă.

–Stai puţin, am spus, desprinzându-mă de el.

Jemmy nu era dispus să împartă cu micuţa Joanie îmbrăţişarea mamei lui, aşa că urla şi se zvârcolea protestând, iar faţa lui rotundă se învineţise de supărare pe sub căciuliţa tricotată, de culoare albastră. Am întins braţele şi l-am luat de la Brianna, în timp ce el se zbătea înfăşurat în păturică.

–Mulţumesc, mamă, mi-a zâmbit scurt Brianna, apoi a aşezat-o pe Joan într-o poziţie mai comodă. Eşti sigură că îl vrei pe acela? Copila asta e mai liniştită şi cântăreşte pe jumătate cât Jemmy.

–Nu-i nici o problemă. Gata, dulceaţă, vino la bunica.

Am zâmbit când am rostit aceste cuvinte, cu sentiment încă nou de surprindere şi încântare că eram bunică. Recunoscându-mă, Jemmy a încetat să se mai agite şi asemeni unei scoică care se agaţă de o stâncă, s-a prins strâns de părul meu cu degetele lui mici şi plinuţe. I-am descleştat degetele şi m-am uitat peste capul lui, dar lucrurile păreau să fie sub control în apropierea pârâului.

Tweet