Fragment în avanpremieră: Cujo, de Stephen King

Pentru prima dată în limba română, romanul Cujo, de Stephen King, apare în imprintul Armada. Un roman cu adevărat horror, povestea terifiantă și tulburătoare a Saint-Bernardului cucerește mintea cititorilor.

Odată ca niciodată, nu cu multă vreme în urmă, un monstru a sosit în orășelul Castle Rock, Maine.

Cujo era un câine de aproape nouăzeci de kilograme, dar prietenos, iubitor și loial „trinității“ sale: BĂRBATUL, FEMEIA și BĂIATUL. Se străduia mereu să nu fie un CÂINE RĂU. Numai că totul s-a schimbat când uriașul Saint-Bernard de aproape nouăzeci de kilograme a pornit la vânătoare și a intrat într-o grotă, unde a fost mușcat de un liliac. Bietul Cujo se îmbolnăvește și, încet, încet, își pierde mințile, fiind bântuit de gânduri de-a dreptul criminale. Nu peste mult timp, Saint-Bernardul va deveni centrul unui incontrolabil vârtej al grozei, care îi va absorbi pe toți cei din jurul său. Astfel, orășelul Castle Rock va fi din nou stăpânit de teroare, furie și nebunie… Și pentru nimeni nu pare să mai existe vreo scăpare.


Fragment în avanpremieră

Dar nu prea demult, în orășelul Castle Rock, din Maine, trăia un monstru. În 1970, el a omorât o chelneriță pe care o chema Alma Frechette; în 1971, o femeie pe nume Pauline Toothaker și o elevă de liceu care se numea Cheryl Moody; în 1974, o fată drăguță pe nume Carol Dunbarger; în toamna lui 1975, o profesoară care se numea Etta Ringgold; iar ultima lui victimă a fost o învățătoare pe nume Mary Kate Hendrasen, pe care a ucis-o la începutul iernii din același an.

Nu era nici vârcolac, nici vampir, nici strigoi și nici vreo creatură fără nume din pădurea fermecată sau din pustietățile înzăpezite; era doar un polițist, pe care-l chema Frank Dodd și care avea probleme de natură psihică și sexuală. Un om cumsecade, pe nume John Smith, a făcut un fel de vrajă și i-a aflat numele, însă Frank Dodd s-a sinucis înainte să fie prins – și poate-i mai bine că așa a fost.

Desigur că locuitorii orășelului au fost șocați, dar au răsuflat ușurați și s-au bucurat la aflarea veștii că monstrul acela care le apărea în vise era mort – slavă Domnului! Coșmarurile orașului au fost și ele îngropate odată cu Frank Dodd.

Însă chiar și în această epocă educată, când atât de mulți părinți sunt conștienți de traumele psihologice pe care le pot provoca copiilor lor, cu siguranță a existat în Castle Rock un părinte – sau poate o bunică ori un bunic – care tot mai încerca să-i potolească pe cei mici zicându-le că o să vină Frank Dodd și o să-i înhațe dacă nu sunt atenți, dacă nu sunt cuminți. Și cu siguranță că atunci se așternea tăcerea în cameră, iar micuții se uitau la ferestrele întunecate și și-l imaginau pe Frank Dodd îmbrăcat cu fulgarinul din vinil negru și lucios. Frank Dodd, care strangulase… și strangulase… și strangulase…

Pândește de acolo – parcă o și aud pe mamaie cum le șoptește nepoțeilor, în timp ce vântul șuieră pe hornul casei și pufăie în jurul capacului de la oala veche îndesată în sobă. Pândește de acolo și, dacă nu sunteți cuminți, s-ar putea să îl vedeți pe geamul de la camera voastră după ce toată lumea s-a culcat, numai voi nu; poate c-o să îi vedeți fața rânjită în dulap când se uită pe furiș la voi în miez de noapte, sau indicatorul cu STOP, pe care-l ținea în mână când ajuta copilașii să treacă strada, iar în mâna cealaltă o să vedeți briciul cu care și-a luat viața… așa că, sssst, dragii mei… sssst… sssst.

Însă, pentru cei mai mulți, povestea se terminase. Normal că au mai avut coșmaruri și evident că au mai existat copii cărora le era teamă să adoarmă, iar casa familiei Dodd (goală acum, deoarece mama lui a făcut un accident vascular cerebral la scurt timp după aceea și a murit) a căpătat foarte repede reputația că ar fi fost bântuită și, prin urmare, a fost evitată de către toți potențialii cumpărători. Însă acestea nu au fost decât niște evenimente vremelnice – probabil efecte secundare și inevitabile ale unei serii de crime absurde.

Și a trecut timpul. Cinci ani au zburat, parcă.

Monstrul nu mai exista, monstrul era mort. Frank Dodd putrezea în coșciug.

Numai că un astfel de monstru nu moare niciodată. Ajunge vârcolac sau vampir, sau strigoi, sau o creatură fără nume din pustietate. Monstrul nu moare niciodată.

Și s-a întors în Castle Rock în vara anului 1980.

Tad Trenton, în vârstă de doar patru anișori, s-a trezit puţin după miezul unei nopţi din luna mai a acelui an, pentru că avea nevoie la toaletă. Pe jumătate adormit, s-a sculat din pat și s-a îndreptat clătinându-se – şi deja începând să îşi dea jos pantalonii – spre lumina albă care se zărea prin crăpătura ușii întredeschise de la baie. A făcut pipi o veșnicie, a tras apa și s-a întors în pat. S-a învelit și atunci a văzut monstrul din dulap.

Stătea ghemuit și umerii uriași i se ridicau deasupra capului lăsat în jos; ochii lui erau niște abisuri cu sclipiri de chihlimbar. O chestie pe jumătate om, pe jumătate lup. S-a uitat atent la el atunci când s-a ridicat în capul oaselor – i se făcuse de găină pielea de pe testicule, i se sculase părul în cap și parcă-i sufla crivățul prin gât. S-a uitat atent la el cu ochi sălbatici, ochi nebuni, ochi care râdeau și care-i făgăduiau o moarte înfiorătoare, chinuri care să-i smulgă urlete ce nu vor fi auzite de nimeni. Da, era ceva în dulap.

I-a auzit mârâitul înăbușit; i-a simțit mirosul dulceag, de hoit, al respirației.

Tad Trenton și-a acoperit repede ochii cu palmele, a tras aer în piept și a urlat.

Din cealaltă cameră, s-a auzit un strigăt reprimat. Tatăl lui.

Tot de acolo, a venit un țipăt speriat: „Ce-a fost asta?“ Mama lui.

Pașii lor, pașii lor grăbiți. Alergau. Când au intrat, s-a uitat printre degete și l-a văzut tot acolo, tot în dulap, tot rânjindu-și colții, tot transmițându-i că nu contează dacă părinții vor veni aici, pentru că oricum vor pleca la un moment dat și, atunci când o vor face…

S-a aprins lumina. Vic și Donna Trenton au dat fuga lângă patul lui, i-au văzut chipul alb ca varul și ochii aproape ieșiți din orbite și s-au privit îngrijorați. Iar mama lui a spus – ba nu, nu a spus, ci s-a răstit:

— Ți-am zis eu că nu trebuie să mănânce atât de mult, Vic! Trei hotdogi!

Și atunci, tati s-a așezat pe marginea patului, l-a luat în brațe și l-a întrebat ce s-a întâmplat.

Tad a îndrăznit să mai arunce o privire spre ușa deschisă a dulapului.

Monstrul dispăruse. În locul acelei dihănii flămânde pe care o văzuse acolo, acum se aflau două teancuri de pături – așternuturile de iarnă pe care Donna tot nu apucase să le ducă în debaraua din pod. Astea erau puse pe scaunul pe care obișnuia să se urce Tad atunci când avea nevoie de ceva de pe raftul de sus. Iar acum, în locul acelei căpățâni în formă de triunghi, cu păr zbârlit și ușor înclinate într-o parte – de parcă i-ar fi aparținut unui animal prădător care-și măsura victima din priviri –, și-a văzut ursulețul de pluș cocoțat pe cel mai înalt maldăr de pături. Iar în locul acelor ochi chihlimbarii, cavernoși și amenințători, nu a mai zărit decât bilele drăgălașe din sticlă maro prin care Teddy al lui privea lumea.

— Ce s-a întâmplat, Tadder? l-a întrebat din nou tati.

— Un monstru! a țipat Tad. În dulap la mine!

Și a izbucnit în plâns.

S-a așezat și mami pe marginea patului; l-au strâns amândoi în brațe și au încercat să-l liniștească așa cum se pricepeau ei mai bine. Apoi a urmat ritualul practicat de mai toți părinții din întreaga lume. I-au explicat că nu există monștri; că a visat urât și atâta tot. Mami i-a spus că se mai întâmplă ca umbrele din cameră să semene cu lucrurile oribile pe care le vede câteodată în filmele de la televizor sau în cărticelele cu benzi desenate. Și tati i-a spus că totul este în regulă, că totul este bine și că în casa lor frumoasă și curată nu există nimic ce i-ar putea face rău. Tad a dat din cap și a fost de acord, cu toate că știa că nu era deloc așa.

Tata i-a explicat că, din cauza întunericului, i s-a părut că teancurile inegale de pături seamănă cu niște umeri gheboșați, că ursulețul pus peste ele seamănă cu un cap înclinat într-o parte și că lumina de la baie s-a reflectat în ochii de sticlă ai lui Teddy, făcându-i să arate ca ai unui animal viu.

— Uită-te! i-a cerut el. Uită-te cu atenție la ce fac eu acum, Tadder.

Tata a luat cele două maldăre de pături și le-a îndesat în spatele dulapului. Tad a auzit zornăitul stins al umerașelor, care-l bârfeau pe tati în limba lor de umerașe. I s-a părut nostim și a zâmbit un pic. Mami i-a observat surâsul, a oftat ușurată și i-a zâmbit și ea.

Tati a ieșit din dulap, l-a luat pe Teddy și i l-a pus în brațe.

— Și, nu în ultimul rând, a zis tati pe un ton solemn și făcând o plecăciune care a stârnit chicoteli din partea lui Tad și a lui mami, Măria Sa, scaunul.

A închis bine ușa dulapului, după care a sprijinit scaunul de ea. Apoi s-a întors lângă patul lui Tad. Încă mai zâmbea, dar privirea îi era foarte serioasă.

— În regulă, Tad?

— Da, a răspuns el.

După care a adăugat, cu efort:

— Dar era acolo, tati. L-am văzut. Zău că l-am văzut.

Mintea ta a văzut ceva, Tad, a spus tati și l-a mângâiat pe păr cu mâna lui mare și caldă. Dar tu nu ai văzut niciun monstru în dulap, nu unul adevărat. Pentru că nu există monștri, Tad. Nu în lumea reală. Monștrii există doar în povești și în căpșorul tău.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *