Editura Nemira lansează romanul Cum să oprești timpul, de Matt Haig, o poveste nebunească și dulce-amară despre cum te poți pierde și regăsi, despre iminența schimbărilor și despre zecile de vieți de care ai nevoie ca să înveți cum să trăiești cu adevărat.

Romanul este în curs de ecranizare cu Benedict Cumberbatch în rolul lui Tom Hazard.

Tom Hazard are un secret periculos. Poate că arată ca un bărbat de 41 de ani, dar din cauza unei boli extrem de rare, trăiește de câteva secole. Din Anglia elisabetană până la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York și până la insulele din Oceanul Pacific, Tom a văzut destule și acum nu-și dorește decât o viață normală.

Fiindcă trebuie să își schimbe mereu identitatea ca să rămână în viață, acum are acoperirea perfectă: este profesor de istorie la o școală din Londra. Aici îi poate învăța pe copii despre războaie și vânători de vrăjitoare de parcă nu le-ar fi fost martor. Poate încerca să îmblânzească trecutul, care îl ajunge tot mai repede din urmă.

Singurul lucru pe care nu trebuie să-l facă e să se îndrăgostească.

În continuare, vă invităm să citiți un fragment din roman:

Într-o seară, pe la începutul toamnei, Rose a intrat la mine în cameră. Părea obosită. Diferită. Puțin amețită, puțin pierdută.

– Ce s-a întâmplat?

– Un milion de lucruri mărunte. Nu contează.

Am simțit că vrea să-mi spună ceva, dar s-a abținut.

S-a așezat pe pat și m-a întrebat dacă aș putea s-o învăț și pe ea să cânte la lăută. Mi-a zis că, dacă o învăț, îmi va scădea chiria cu cinci penny. Am acceptat. Nu neapărat din cauza chiriei, ci fiindcă foloseam orice scuză ca să stau lângă ea pentru o vreme.

Mai avea o aluniță, precum cele două de pe obraz, între degetul mare și arătător. Mâinile i se pătaseră ușor de la cireșele pe care le mâncase. Mi-am imaginat că o țin de mână. Ce gând copilăresc! Poate creierul îmi rămăsese la fel de crud precum chipul meu.

– E o lăută foarte frumoasă. N-am mai văzut una la fel. Atât de împodobită, a rostit ea.

– Mama a primit-o de la… un prieten. Vezi asta de aici?

I-am arătat cutia de rezonanță frumos ornată, chiar sub coarde.

– Se numește trandafirul.

– Dar nu e decât aer acolo.

Am râs.

– E cea mai importantă parte.

Am învățat-o să cânte doar cu două coarde, înainte și înapoi, ciupind tot mai iute, în ritmul inimii mele. I-am atins brațul. Am închis ochii și m-am speriat de ardoarea sentimentelor mele față de ea.

– Muzica înseamnă timp, i-am explicat. Înseamnă să controlezi timpul.

Când s-a oprit din cântat, a rămas pe gânduri, apoi a continuat:

– Uneori, aș vrea să opresc timpul. Uneori, într-un moment fericit, vreau ca un clopot de biserică să nu mai sune niciodată. Vreau să nu mă mai duc la piață niciodată. Vreau ca graurii să nu mai zboare spre cer… Dar suntem toți la mila timpului. Suntem toți niște coarde, nu?

Mă jur că așa a spus: Suntem toți niște coarde.

Rose era prea bună pentru simplul cules al fructelor. Rose era un filozof în adevăratul sens al cuvântului. Cea mai isteață persoană pe care am cunoscut-o vreodată (și foarte curând aveam să mă întâlnesc cu Shakespeare, iar asta spune multe). Îmi vorbea de parcă aveam vârsta ei și o iubeam pentru asta. Când eram împreună, totul dispărea și mă simțeam calm. Mă echilibra. Îmi găseam pacea doar uitându-mă la ea. Poate așa se explică de ce am privit-o mult timp și cu prea multă febră în ochi. Într-un fel în care oamenii nu se mai privesc. O doream din toate punctele de vedere. Să dorești înseamnă să-ți lipsească. Asta înseamnă. Golul, pustiul din mine, crescuse dincolo de orice margini când mama se înecase. Crezusem că e fără capăt, dar când mă uitam la Rose, începeam să devin puternic din nou, de parcă aveam ceva de care să mă sprijin. Ușurel.

Precomandă!

– Vreau să rămâi, Tom.

– Să rămân?

– Da. Să rămâi. Aici.

– Ah!

– Nu vreau să pleci. Grace te place. Și eu te plac. Foarte mult chiar. Ești o binecuvântare pentru amândouă. Locul ăsta era atât de pustiu, iar acum nu mai e.

– Ei bine, și mie îmi place aici.

– Bun.

– Dar într-o zi e posibil să fiu nevoit să plec.

– Și de ce mă rog?

Am vrut să-i mărturisesc pe loc. Am vrut să-i spun că sunt altfel, ciudat, neobișnuit. Că nu voi îmbătrâni ca alți oameni. Am vrut să-i spun că mama nu fusese aruncată de pe cal și că se înecase legată de un scaun, condamnată la moarte pentru vrăjitorie. Am vrut să-i spun despre William Manning. Am vrut să-i spun cât de greu e să te simți vinovat pentru pierderea persoanei pe care o iubești cel mai mult. Să-i povestesc despre frustrarea de a fi un mister chiar și pentru tine însuți. Despre existența unui defect în echilibrul umorilor mele. Am vrut să-i spun că mă cheamă Estienne și că numele de familie e Hazard, nu Smith. Am vrut să-i spun că fusese singura mea oază de liniște de când murise mama. Toate aceste vorbe mi se îngrămădeau în gât, dar nu aveau unde să se ducă.

– Nu am cum să-ți zic.

– Ești un mister ce trebuie rezolvat.

O clipă de nemișcare.

Cântecul unei păsări.

– Te-ai sărutat vreodată cu cineva, Tom?

M-am gândit la prima noapte când îmi dăduse un sărut scurt pe buze.

– Un sărut adevărat, Tom? a clarificat Rose, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

Tăcerea mea constituia un răspuns stânjenitor.

– Un sărut, a continuat ea, e ca muzica. Oprește timpul în loc…