Un nou volum în colecția Babel – „Fetele de la țară”, de Edna O’Brien, autoarea volumului „Scăunele roșii”, publicat la editura Nemira în aprilie 2018.

Kate, o visătoare, și Baba, o supraviețuitoare, își părăsesc sătucul natal din Irlanda în anii de după Al Doilea Război Mondial și pleacă la Dublin, în căutarea iubirii. Orașul cu lumini strălucitoare le oferă însă „legături primejdioase“, falsitate, incomunicare și compromis.

Interzisă în Irlanda imediat după apariție pentru felul în care abordează subiecte-tabu legate de sexualitate și societate, trilogia Fetele de la țară pune sub lupă vieți de femei, de la zilele vesele din tinerețe la atmosfera rece de la maturitate, de la speranță la disperare. Edna O’Brien privește în profunzimea lucrurilor cu franchețe, cu brutalitate, cu lirism, creând o saga dureroasă, dar nu lipsită de umor. Viziunea subtilă și curajoasă a scriitoarei irlandeze continuă să aibă rezonanță și în secolul XXI.

„Niciun scriitor de limbă engleză nu se pricepe la fel de bine la a-l face pe cititor să se pună în pielea unei femei.“ (The Evening Standard)

Fragment 

Când a intrat pe uşă, nici n-a trebuit să mă-ntrebe ce făcusem în lipsa lui. Rămăsesem cu scrisoarea în mână şi-mi tremurau buzele.

-Aoleu, nu! a zis, punându-şi amândouă palmele peste ochi. Cât de prost am putut fi, să las aşa ceva chiar sub nasul tău!

-Este oribil! am zis, furioasă.

-Nas pe care n-ar fi trebuit să ţi-l bagi în treburile mele – şi-a dat jos şapca şi s-a scărpinat în cap a iritare.

-E şi treaba mea, i-am întors-o.

-N-are nimic de-a face cu tine, a zis el calm. Nu voiam să citeşti acea scrisoare şi n-aveai niciun drept s-o citeşti.

I-am aruncat-o pe birou, scrisoarea, şi-am zis:

-Mă bucur c-am citit-o. Acuma ştiu în ce m-am băgat, cu capu-nainte. Pleci în America s-o vezi, iar mie nici măcar nu-mi spui.

Dacă trebuia să suport, în inima mea, toată amărăciunea şi ura lumii, aveam de gând să-l fac să mă ia cu el – asta simţeam, în acea stare de proastă-dispoziţie frustă şi urâtă, prin care treceam.

-Ei, deci ai aflat cum stau lucrurile, a zis. Asta-nseamnă mai mult decât ştie oricine altcineva. De câte ori mă uit la tine, plângi pentru câte ceva. Dacă nu în legătură cu ea – şi a făcut semn cu capul către scrisoarea de pe masa de lucru –, atunci în legătură cu tatăl tău sau, dacă nu cu el, găseşti tu în legătură cu ce anume.

-Inducere în eroare, am zis – n-am ştiut ce altceva să zic.

-Poftim? a zis el, pe-un ton foarte rece şi controlat. Ce să-nţeleg de-aici, că viaţa mea dinainte să te cunosc te-a indus în eroare?

-Nu, nu-i vorba de asta, m-am străduit să-i explic. Dar felul în care faci lucrurile, eşti atât de independent şi mie nu-mi spui nimic.

-Dumnezeule mare! a oftat, şi-a pus şapca înapoi pe cap şi privirile mânioase şi le-a întors în altă parte. Adică vrei posesiune, nu?, cu semnătură şi parafă? Un ceas petrecut în pat costă o sentinţă pe viaţă?

Mi-am pierdut cumpătul şi n-am avut forţa să mă uit la el.

-A fost un şoc pentru mine, am zis, pe-un ton împăciuitor, pentru că-mi făgăduisem să fiu bună şi, oricum, voiam să-l fac să mă ia şi pe mine cu el. Am zis: Vrei să mă iei cu tine? – dar el nu mi-a răspuns, aşa c-am repetat şi i-am atins o mână.

Şi-a tras mâna, ca să-şi dea jos şapca, pe care şi-a zvârlit-o pe masa de lucru. A răsturnat cu ea o sticlă de cerneală rămasă desfăcută, şi-am văzut, în clipa următoare, cerneala scurgându-se pe covorul maro şi l-am auzit pe el înjurând şi scrâşnindu-şi dinţii.

-Vrei să mă iei cu tine? am zis iar, într-un ultim şi disperat efort de a-i smulge o promisiune.

-Aoleu, pentru Dumnezeu, a zis, repezindu-se după o bucată de sugativă cu care să absoarbă cerneala, pleacă de-aici şi amână-ţi pentru mai încolo scena.

Era ca şi cum aş fi fost dată afară din cameră. Am ieşit grăbită, am urcat scările-n fugă şi-am început să-mi vâr lucrurile într-o sacoşă de voiaj din pânză – a lui. N-aveam eu foarte multe haine, dar sacoşa s-a burduşit până sus şi fermoarul nu s-a mai lăsat închis. Breteluţele unui combinezon şi jumătate dintr-un sutien rămăseseră pe dinafară, iar deasupra tronau cele trei perechi de pantofi ale mele. N-aveam niciun ban.

-Pot să capăt o liră pentru biletul de autobuz? am întrebat, când am coborât înapoi la parter şi am bătut uşor în uşa camerei de lucru, care oricum rămăsese larg deschisă. L-am găsit în genunchi, frecând pata de cerneală de pe covor.

-O liră pentru biletul de autobuz? a zis, ridicându-şi privirile şi văzând că-mi pusesem paltonul – şi că-mi vârâsem lucrurile în sacoşa lui de voiaj.

-Ţi-o trimit înapoi, am zis, ştiind că urma să comenteze pe marginea sacoşei de voiaj. Aşa e cel mai bine – să plec, am adăugat, străduindu-mă să nu izbucnesc în plâns, măcar până după ce ieşeam de-acolo.

A luat cinci lire din caseta verde, în care-şi ţinea banii, şi mi le-a întins.

-Ajunge una singură, am zis, mişcată de-acest semn de generozitate de ultim moment.

-O să-ţi trebuiască bilet de autobuz şi la întoarcere, nu? a zis şi-a schiţat un fel de zâmbet, după care s-a uitat la sacoşa de voiaj, la cât de indecent arăta, cu părţi din lenjerie rămase pe dinafară, adăugând: O să laşi o impresie greşită, să ştii, dacă pleci într-o asemenea stare de răvăşire.

-Îmi pare rău, am zis, în timp ce el îşi lipea buzele de-ale mele, ca să-şi ia rămas-bun – habar n-am de ce anume îmi părea rău, atâta doar, că avea o calitate miraculoasă, avea întotdeauna dreptate, iar mie-mi părea rău de fiecare dată, indiferent a cui vină fusese.

-Te duc eu cu maşina până la staţia de autobuz, a zis, dar, bineînţeles, între timp mă sărutase şi eu izbucnisem în plâns şi amândoi ştiam că nu mai plecam nicăieri.