Un nou roman de la regele thrillerului, de data aceasta într-o colaborare spectaculoasă: Frumoasele adormite, de Stephen King și fiul său, Owen King, apărut în imprintul Armada de literatură science fiction, fantasy & thriller.

Imaginează-ți o lume fără femei.

Într-un viitor deloc îndepărtat, după ce adorm, femeile sunt acoperite de coconi asemenea fluturilor, iar dacă cineva îndrăznește să le tulbure somnul le va transforma în creaturi incredibil de agresive. Una singură, Evie Black, e imună la blestem.

Abandonați și lăsați pradă instinctelor primare, bărbații se împart în facțiuni: unii vor s-o salveze pe Evie, iar alții nu vor decât să mențină haosul. Într-o lume a bărbaților, totul se reduce la agresivitate foarte rapid.

Fragment în avanpremieră:

Magda Dubcek, mama acelui superb exemplar masculin, cunoscut în oraş drept Anton, „băiatul care-ţi face piscina beton“ (cu propria-i firmă înscrisă la Registrul Comerţului, drept care, vă rugăm contactaţi „Anton SRL“)… deci mama acelui superb exemplar masculin care curăţa piscine intră cu paşi mărunţei în livingul duplexului pe care îl împărţea cu fiul ei. Într-o mână avea bastonul, iar în cealaltă un pahar cu tonicul ei de dimineaţă. Se trânti în fotoliul preferat, trase un vânt, scoase un oftat, după care aprinse televizorul.

În mod normal, la ora asta ar fi urmărit a doua parte a programului de ştiri mondene, transmis de postul din Wheeling, numai că astăzi a ales emisiunea de ştiri NewsAmerica. O interesa ştirea de ultimă oră prezentată acolo, plus că o cunoştea pe corespondenta care relata evenimentul. Corespondenta cu pricina era Michaela Coates, care acum îşi zicea Michaela Morgan, dar care avea să fie mereu Mititica Mickey pentru Magda, care îi fusese bonă în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani. Pe vremea aceea, Jan Coates era doar gardiană la puşcăria pentru femei din capătul sudic al oraşului – mamă singură care încerca să se descurce cum putea ea mai bine. Acum ajunsese directoare, şefă peste toată şandramaua aia; iar fiica ei, Mickey, era corespondentă de presă, cunoscută în toată ţara, făcea doar muncă de teren şi era renumită pentru întrebările ei incomode şi fustele scurte. Da, femeile din familia Coates chiar reuşiseră în viaţă. Magda era mândră de ele şi, cu toate că Mickey n-o suna şi nu-i scria niciodată, iar Janice nu trecea deloc pe la ea să mai schimbe o vorbă, încerca să nu se supere – în fond, amândouă aveau slujbe care le solicitau foarte mult. Magda nici nu-şi putea imagina presiunea sub care probabil că lucrau cele două.

Prezentatorul din această dimineaţă era George Alderson. Avea păr rar, ochelari şi umeri căzuţi, aşa că nu semăna câtuşi de puţin cu frumoşii care stăteau dimineaţa la pupitrul ştirilor. Ba din contră: arăta ca un angajat la pompe funebre. Plus că avea o voce proastă pentru televiziune. Cumva măcănită, ca de răţoi. În fine, Magda bănuia că există un motiv temeinic pentru care NewsAmerica se afla pe locul trei în topul emisiunilor de ştiri, după cele de la FOX şi CNN. Aştepta cu înfrigurare momentul când Michaela va fi angajată de unul dintre cele două posture fruntaşe. Atunci nu va mai fi nevoită să-l suporte pe Alderson.

– Continuăm să urmărim desfăşurarea evenimentelor care au pornit din Australia, spunea Alderson.

Chipul lui se scremea să combine scepticismul cu îngrijorarea, dar rezultatul era o expresie de om constipat.

„Ar trebui să te laşi de meserie şi să te duci să cheleşti în linişte acăsică la tine“, îi zise Magda în gând, închinând în cinstea lui primul ei pahar cu rom şi cola pe ziua respectivă. „Dă-te pe scăfârlie cu ceară, George, şi dispari din calea Michaelei mele!“

– Autorităţile medicale din Oahu, Hawaii, anunţă extinderea maladiei pe care unii au numit-o Boala Asiatică a Leşinului, iar alţii Gripa Australiană a Leşinului. Nimeni nu pare să ştie cu exactitate unde se află focarul acesteia, dar deocamdată nu a făcut victime decât în rândul femeilor. Suntem informaţi că au apărut cazuri şi pe teritoriul nostru, mai întâi în California, apoi în Colorado şi acum în Carolina de Nord şi cea de Sud. Michaela Morgan vă spune mai multe despre acest subiect.

– Mickey! strigă Magda, ridicând iar paharul spre televizor (şi vărsând câţiva stropi din băutură pe mâneca jachetei).

În dimineaţa aceasta, accentul cehesc al Magdei era abia sesizabil, dar până la cinci după-amiază, când va veni Anton acasă, avea să vorbească de parcă tocmai atunci ar fi coborât de pe vapor şi nu ar fi trăit în regiune aproape patruzeci de ani.

– Mititica Mickey Coates! Te fugăream prin tot livingul maică-tii şi râdeam amândouă până ne durea burta! Ţi-am schimbat scutecele răhăţite, puşlama mică, şi uită-te acum unde ai ajuns!

Într-o bluză fără mâneci şi una dintre fustele scurte care îi defineau apariţiile televizate, Michaela Morgan, născută Coates, stătea în faţa unui complex de clădiri zugrăvite în roşu. Magda îşi zise că fustele alea scurte îi erau de mare folos lui Mickey în meseria aleasă. Chiar şi politicienii ăia mari şi tari erau hipnotizaţi de coapsele ei şi, într-o astfel de stare, le mai scăpa câte un adevăr din gurile lor mincinoase. Dar nu întotdeauna – nu vă faceţi speranţe –, ci doar câteodată. În privinţa nasului cel nou al Michaelei, Magda avea sentimente contradictorii. Îi era dor de năsucul ăla cârn şi obraznic pe care fata îl avusese în copilărie; unde mai pui şi că nici nu prea mai semăna cu Mickey a ei cu nasul ăsta subţire. Pe de altă parte, arăta de-a dreptul fabulos. Nu-ţi puteai lua ochii de la ea.

– Mă aflu în Georgetown, la Azilul „Mâini Iubitoare“, unde de dimineaţă au fost observate primele cazuri ale bolii numite de unii Gripa Australiană a Leşinului. Aici sunt internaţi aproximativ o sută de pacienţi, în majoritate vârstnici. Dintre aceştia, mai mult de o jumătate sunt femei. Conducerea instituţiei nici nu confirmă, dar nici nu infirmă apariţia epidemiei. Însă, acum câteva minute, am reuşit să discut cu un infirmier, iar ce a avut el de spus – chiar dacă extrem de succint – m-a tulburat foarte tare. A acceptat să stea de vorbă cu mine sub protecţia anonimatului. Iată ce mi-a declarat…

Înregistrarea era, într-adevăr, foarte scurtă. În ea apărea Michaela, vorbind cu un bărbat în uniformă albă, de spital, care avea chipul blurat şi vocea modificată electronic, drept care suna ca a unui extraterestru sinistru dintr-un film science fiction.

– Ce se petrece înăuntru? îl întrebă Michaela. Ne puteţi spune?

– Majoritatea femeilor dorm şi nu putem să le trezim, răspunse infirmierul cu vocea de extraterestru sinistru. La fel cum s-a întâmplat şi în Hawaii.

– Şi bărbaţii…?

– Bărbaţii n-au nicio treabă. S-au sculat bine mersi şi acum sunt la micul dejun.

– În Hawaii s-au raportat anumite… excrescenţe pe feţele femeilor care dorm. Aţi văzut aşa ceva?

– Nu… nu cred că trebuie să vorbesc despre asta.

– Vă rog, fâlfâi Michaela din pleoape. Oamenii sunt îngrijoraţi.

– Bravo, fetiţo! croncăni Magda, salutând televizorul cu mâna în care ţinea paharul şi vărsând iar din băutură pe jachetă. Fii sexy! Dacă vor să te dea huţa, poţi să scoţi orice de la ei!

– Nu sunt tumori, atât vă pot spune, zise vocea de extraterestru. Seamănă mai degrabă cu nişte bucăţi de bumbac lipite de piele. Trebuie să plec acum.

– O ultimă întrebare…

– Trebuie să plec. Dar… creşte. Chestia aia care seamănă cu bumbacul. Şi este… cam scârboasă. Se reluă transmisiunea în direct.

– Dacă aşa stau lucrurile… putem spune că am primit informaţii absolut tulburătoare de la o persoană din interior. Înapoi la tine, George.

Oricât de tare se bucura Magda că a avut şansa s-o vadă pe Mickey, spera ca ştirea să nu se confirme. Probabil era o altă gogoriţă, aşa cum fuseseră virusul informatic Y2K, sau boala aia, SARS. Totuşi, gândul că era ceva care le adormea doar pe femei… şi nu doar atât… ci le creştea o porcărie pe faţă… da, gândul ăsta era tulburător – exact cum zicea Mickey. O să îi fie mai bine când va ajunge Anton acasă. Se simţea cam singură, doar în compania televizorului – nu că s-ar fi plâns vreodată de asta. Cu niciun chip Magda nu voia să-i dea bătăi de cap băieţelului ei care muncea din greu, nu, cu niciun chip nu va face asta. E drept că ea îi împrumutase banii ca să-şi înceapă afacerea, dar succesul era numai şi numai al lui. Însă deocamdată poate i-ar face bine încă un păhărel, unul mititel de tot. Şi după aia, un pui de somn.