Bestseller New York Times

La miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin de două minute.

Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uși sunt alte uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au ajuns acolo la fel ca el.

În această instituție sinistră, directorul urmărește să amplifice puterile supranaturale ale copiilor, ca ei să devină arme guvernamentale. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke își dă seama că trebuie să evadeze.

Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institut.

King ne uimește cu cea mai înspăimântătoare poveste despre copii care se confruntă cu răul de la IT încoace. Intrând în mintea personajelor-copii, King redă amenințarea și intimitatea fricii cu o intensitate extraordinară.

Publishers Weekly

Cum ajunge o ființă umană să privească abuzul asupra copiilor mai întâi ca pe un rău necesar, apoi ca pe o rutină? King ridică această problemă cu relevanță politică de neocolit pentru lumea de azi.

The New York Times

Fragment în avanpremieră

---

COPILUL INTELIGENT

În Minneapolis, într-o dimineață frumoasă de aprilie a acelui an (cu câteva luni bune înainte de sosirea lui Tim în DuPray), Herbert și Eileen Ellis au fost conduși în biroul lui Jim Greer, unul dintre cei trei consilieri școlari de la Școala Broderick pentru Copii Supradotați.

– Luke n-are probleme, nu? întrebă Eileen. Că nouă nu ne-a spus nimic.

– Nici vorbă, răspunse Greer.

Avea în jur de treizeci și cinci de ani, păr care începuse să se cam rărească și o figură inteligentă. Purta o cămașă sport, descheiată la gât, și jeanși călcați.

– Uitați despre ce e vorba: dumneavoastră știți cum merg lucrurile aici, da? Cum trebuie să meargă lucrurile, având în vedere capacitatea intelectuală a elevilor noștri. Sunt evaluați, dar nu prin note. Nu se poate. Avem aici copii de zece ani cu autism moderat, care rezolvă probleme de matematică de liceu, dar încă citesc la nivel de clasa a treia. Avem copii care vorbesc fluent în patru limbi străine, dar care se încurcă la înmulțirea fracțiilor. Le predăm toate materiile și ținem la internat cam nouăzeci la sută dintre ei – suntem obligați s-o facem, pentru că vin din toate părțile Statelor Unite, iar vreo douăzeci, sau chiar mai mulți, sunt din străinătate –, dar ne canalizăm atenția asupra talentelor lor speciale. Acesta este motivul pentru care sistemul tradițional de învățământ, acela în care copiii progresează de la grădiniță și până în clasa a douăsprezecea, nu ne este de folos.

– Înțelegem ce spuneți, zise Herb. Și știm foarte bine că Luke e un copil isteț. De aceea e aici.

Ce nu a adăugat el (și precis că Greer știa asta) era că nu și-ar fi permis în veci să plătească taxele astronomice ale școlii. Herb era maistru într-o fabrică de cutii, iar Eileen era profesoară la un gimnaziu de stat. Luke era unul dintre puținii elevi care nu locuiau la internat și unul dintre foarte puținii care aveau bursă.

– Isteț? Nu-i cel mai potrivit cuvânt.

Greer se uită la singurul dosar deschis de pe biroul lui gol. Și brusc, Eileen avu o premoniție: fie li se va cere să-și retragă fiul de la școală, fie bursa lui urma să fie anulată – prin urmare, retragerea ar fi fost inevitabilă. Taxele anuale de la Școala Broderick însumau aproximativ patruzeci de mii de dolari, cam tot atât cât ar fi costat să-și trimită fiul la Harvard. Imediat, Greer le va spune că se făcuse o greșeală, că Luke nu era chiar atât de inteligent cum crezuseră la început. Că nu era decât un băiat obișnuit, care citise mult prea mult pentru vârsta lui și care părea să țină minte absolut tot ce citise. Eileen se documentase și știa că memoria eidetică1 nu era ceva neobișnuit în rândul copiilor; în jur de zece-cincisprezece la sută dintre toți copiii normali aveau capacitatea de a-și aminti aproape tot. Dezavantajul era că această calitate dispărea în adolescență, iar Luke nu mai avea mult până atunci.

Geer le zâmbi:

– Am să fiu sincer cu dumneavoastră. Ne mândrim cu faptul că educăm copii supradotați, însă niciodată nu am avut aici, la Școala Broderick, un elev ca Luke. Unul dintre profesorii noștri emeriți – domnul Flint, care a trecut deja de optzeci de ani – s-a oferit să-i predea un curs de istorie a Balcanilor, foarte complicată materie, dar care poate clarifica situația geopolitică actuală. După prima săptămână, a venit la mine și mi-a spus că experiența pe care o trăise cu fiul dumneavoastră poate fi comparată cu ce au trăit vechii evrei atunci când Iisus nu doar că le-a dat lecții, dar i-a și dojenit, zicându-le că spurcate au fost lucrurile care le-au intrat în gură, nu vorbele care au ieșit de acolo.

– Nu pricep, recunoscu Herb.

– Vreau să spun că tot așa s-a simțit Bill Flint, zise Greer, aplecându-se spre cei doi soți. Vă rog să mă înțelegeți. Într-o singură săptămână, Luke a asimilat cunoștințe extrem de complexe, care sunt de nivelul studiilor postuniversitare, și a tras singur concluziile spre care voia Flint să-l îndrume odată ce s-ar fi convins că puștiul înțelegea foarte bine contextul istoric. Însă Luke a susținut – într-un mod extrem de convingător – că unele dintre concluziile acelea erau doar „moduri tradiționale de abordare a problemelor“ și nu reprezentau niște „idei originale“. Flint ne-a spus că a făcut aceste afirmații cu foarte multă politețe, aproape scuzându-se.

– Nu știu ce aș putea să spun, răspunse Herb. Luke nu prea vorbește despre ce face la școală, pentru că spune că nu am înțelege.

– Și nu se înșală prea mult, interveni Eileen. Poate că am știut câte ceva despre binomul lui Newton, numai că a trecut multă vreme de atunci.

– Când vine acasă, spuse Herb, Luke se poartă la fel ca oricare alt copil. După ce își termină temele și își face ordine în cameră, își dă drumul la Xbox sau aruncă mingea la coșul de baschet pe care i l-am instalat în fața casei, cu prietenul lui, Rolf. Și să știți că încă se uită la SpongeBob, pantaloni pătrați.

Se gândi puțin și adăugă:

– De obicei, cu o carte pe genunchi.

Da, așa este, își zise Eileen. Parcă ieri îl văzuse în mână cu Principiile sociologiei. Înainte fusese William James. Înainte de William James fusese Cartea Alcoolicilor Anonimi. Și mai înainte fuseseră operele complete ale lui Cormac McCarthy. Citea cam la fel cum pasc vacile lăsate libere, care se pot deplasa acolo unde iarba este mai verde. Soțul ei prefera să ignore preferințele în materie de lectură ale lui Luke, deoarece i se păreau mult prea stranii și îl înspăimântau. O înspăimântau și pe ea – și probabil că acesta era motivul pentru care nu știuse nimic despre cursul de istorie a Balcanilor. Luke nu-i spusese nimic, pentru că ea nu-l întrebase nimic.

– Avem copii-minune în școala noastră, spuse Greer. De fapt, aș zice că mai mult de jumătate din elevii de la noi pot fi considerați copii-minune. Însă toți au anumite limite. Luke se deosebește de ei, pentru că preocupările lui sunt polivalente. Nu-l interesează un anumit lucru; îl interesează absolut tot. Nu cred că va ajunge vreodată să joace baseball sau baschet profesionist.

– Dacă seamănă cu mine, n-o să fie suficient de înalt pentru baschet, zâmbi Herb. Dacă nu cumva o fi următorul Spud Webb.

– Taci, măi! îi ceru Eileen.

– Dar face sporturile acestea cu mult entuziasm, continuă Greer. Îi plac și nu i se pare că ar pierde timpul. Nu-i deloc stângaci pe teren. Și se înțelege bine cu colegii. Nu-i nici introvertit și nici nu pare să aibă vreo disfuncție emoțională. Luke este un puști american relativ obișnuit, care poartă tricouri cu trupe rock și șapca cu cozorocul la spate. Probabil că nu ar părea chiar atât de obișnuit într-o școală normală, unde rutina zilnică și înaintarea greoaie prin materiile de studiu l-ar scoate din minți, dar cred că și acolo s-ar descurca și ar învăța singur.

Își dădu seama ce spusese și se grăbi să adauge:

– Nu că v-aș sfătui să experimentați asta.

– Nu, nici vorbă. Ne bucurăm că învață aici, spuse Eileen. Foarte tare ne bucurăm. Și știm că-i un copil bun. Îl iubim enorm. E lumina ochilor noștri. – Și el vă iubește. Am discutat în mai multe rânduri cu Luke și a fost foarte clar în privința asta. Copii atât de inteligenți sunt extrem de greu de găsit. Însă și mai greu găsești unul care să fie atât de echilibrat și de adaptat la lumea din jur, pe care o cunoaște la fel de bine ca pe aceea din propria minte.

– Atunci, de ce ne-ați chemat, dacă nu s-a întâmplat nimic rău? întrebă Herb. Nu că m-ar deranja să vă aud cum îmi ridicați băiatul în slăvi, să nu vă imaginați asta. Și, că n-am apucat să vă zic, să știți că încă îl bat de-i merg fulgii la baschet unu la unu, chiar dacă trage destul de bine la coș.

Greer se sprijini de spătarul scaunului. Acum nu mai zâmbea.

– V-am chemat pentru că nu mai avem ce să-i oferim lui Luke și el și-a dat seama. Și-a manifestat un interes destul de ciudat pentru două facultăți. Ar dori să se specializeze în inginerie la Institutul de Tehnologie Massachusetts, din Cambridge. Și în literatură engleză, la Facultatea Emerson, din Boston, pe malul celălalt al Râului Charles.

– Ce? exclamă Eileen. În același timp?

– Da.

– Și cum rămâne cu examenul de bacalaureat? întrebă ea complet aiurea.

– Îl va da luna viitoare, în mai. La Liceul North Community. Și vă asigur că va stabili un record la examenul ăsta.

 Înseamnă că trebuie să-i dau prânzul la pachet, își spuse Eileen, care auzise numai lucruri rele despre cantina de la liceul acela.

Herb era încă șocat, dar reuși să îngaime după câteva secunde:

– Domnule Greer, băiatul nostru n-are decât doisprezece ani. De fapt, abia i-a împlinit luna trecută. O ști el tot ce-i de știut despre Serbia, nu vă contrazic aici. Numai că n-o să-i crească firicele de păr pe buza de sus decât peste vreo trei ani. Și dumneavoastră ziceți…

– Îmi dau seama ce simțiți și vă asigur că nu am avea această discuție dacă colegii mei consilieri și toți profesorii nu ar fi de părere că Luke este capabil de asta atât din punct de vedere al cunoștințelor pe care le deține, cât și din punct de vedere social și emoțional. Și, da, va locui în ambele campusuri.

– N-am de gând să-mi trimit copilul de numai doisprezece ani atât de departe, ca să locuiască împreună cu niște studenți care nu se gândesc decât la băutură și la cluburi. Alta ar fi fost situația dacă am fi avut niște rude acolo, care să-l țină la ele, dar…

Greer dădea din cap la fiecare vorbă a ei.

– Vă înțeleg foarte bine și sunt de acord cu dumneavoastră, iar Luke știe și el că nu-i pregătit să locuiască singur, nici măcar într-un mediu supravegheat. Este foarte ferm în privința asta. Numai că situația actuală îl frustrează și îi dă o stare foarte proastă, pentru că îl chinuie setea de cunoaștere. Nu știu ce lucruri extraordinare se petrec în mintea lui – niciunul dintre noi nu știe, poate bătrânul Flint nu a greșit cu parabola aceea despre vechii evrei, dar atunci când încerc să vizualizez ce e acolo, mă gândesc la o mașinărie uriașă, nouă și strălucitoare, care funcționează doar la doi la sută din capacitate, cel mult cinci la sută. Însă, pentru că este o mașinărie umană, Luke este… însetat.

– Ziceți că-i frustrat și nefericit? spuse Herb. Hmm! Noi nu vedem asta.

Ba eu văd, îl contrazise Eileen în gând. Nu tot timpul. Uneori. Da. Este ca atunci când farfuriile zăngănesc fără să le atingi și ușile se închid singure.

Se gândi la metafora lui Greer: mașinăria uriașă și strălucitoare, în care ar putea să intre trei sau chiar patru clădiri cât niște depozite. Și ce anume făcea mașinăria aceea? Doar niște pahare din hârtie și niște tăvi din aluminiu. Erau obligați să-i ofere mai mult copilului lor. Dar chiar așa ceva?

– De ce să nu se ducă la Universitatea din Minnesota? întrebă ea. Sau la Concordia, în St. Paul? Ar putea să locuiască acasă dacă ar învăța acolo.

Greer oftă.

– Ar fi același lucru dacă l-ați scoate de la Școala Broderick și l-ați înscrie la un liceu normal. Vorbim despre un băiat pentru care IQ-ul nu are valori. Știe deja unde vrea să învețe. Știe de ce are nevoie.

– Habar n-am ce am putea să facem, spuse Eileen. Poate că o să primească bursă la facultățile despre care vorbiți. Însă locurile noastre de muncă sunt aici. Și nici bogați nu suntem.

– Ei, bine, hai să discutăm despre acest aspect! zise Greer.

2

În aceeași după-amiază, când Herb și Eileen se întoarseră, îl găsiră pe Luke prostindu-se în fața școlii împreună cu alți patru copii, doi băieți și două fete. Toți râdeau în hohote și vorbeau unii peste alții. Eileen avu impresia că arătau ca niște copii absolut obișnuiți – fetele, cu sâni abia îmbobociți, purtau fuste și colanți; Luke și Rolf, prietenul lui, erau îmbrăcați în tricouri și pantaloni largi, din velur (ultimul răcnet al modei pentru adolescenți din anul acela). Pe tricoul lui Rolf scria: BEREA E PENTRU ÎNCEPĂTORI. Nu-și scosese violoncelul din husă și dansa în jurul lui cu mișcări de stripteuză la bară, perorând cu înflăcărare pe o temă care părea a-l interesa foarte mult. Poate balul de primăvară. Poate Teorema lui Pitagora.

Luke își văzu părinții, își luă la revedere de la Rolf (cu gesturile acelea specifice băieților – pumn în pumn, palmă pe palmă, pocnit din degete), își luă rucsacul și se aruncă pe bancheta din spate a mașinii conduse de Eileen.

 – Uau, ambii părinți! exclamă el. Excelent! Ce am făcut să merit o asemenea onoare?

– Chiar vrei să studiezi la Boston? îl întrebă Herb. Pe Luke nu-l sperie deloc întrebarea, ba dimpotrivă: începu să râdă și ridică pumnii în aer.

– Da! Pot?

Ca și cum ar fi cerut voie să-și petreacă noaptea de vineri acasă la Rolf, se minună Eileen. Se gândi la cuvintele folosite de Greer despre fiul lor. Spusese că avea preocupări polivalente. Da, acesta era cuvântul cel mai potrivit. Luke era un geniu care nu se lăsase deformat de intelectul său colosal. Nu avea absolut niciun scrupul când venea vorba să se urce pe skateboard și să-și pună în pericol creierul – probabil unic pe lume – plimbându-l cu o viteză nesăbuit de mare pe trotuarul în pantă.

– Luăm ceva de mâncare și discutăm la cină, răspunse ea.

– Pizza de la Rocket! strigă Luke. Ce ziceți? Cu condiția să-ți iei pansamentul gastric, tată. Ți l-ai luat?

– O, da, crede-mă că, după discuția de azi, chiar am simțit nevoia.

Tweet