Editura Nemira lansează în colecția Damen Tango volumul Scrisori din insula Guernsey, de Mary Ann Shaffer și Annie Barrows, un dar pentru cititorii pasionați, o întoarcere nostalgică în lumea îndrăgită a lui Shakespeare, a lui Jane Austen sau a surorilor Brontë.

Romanul este în curs de ecranizare, cu Lily James și Matthew Goode în rolurile principale (Guernsey).

Peste 400. 000 de note și 40. 000 de reviews pe Goodreads.

În ianuarie 1946, într-o Londră care abia iese din umbra celui de-Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton caută un subiect pentru noua ei carte. Cine s-ar fi gândit că îl va găsi în scrisoarea unui bărbat necunoscut, de pe insula Guernsey? Cei doi încep un fascinant schimb de scrisori despre lumea excentrică în care trăiește bărbatul misterios.

Pentru a scăpa de tragedia ocupației germane, bărbatul și prietenii lui inventează un club de lectură cu cei mai neobișnuiți membri, de la crescători de porci și fermieri la frenologi, toți mari iubitori de literatură. Și toți îi trimit lui Juliet poveștile lor de zi cu zi.

Plin de mult umor și căldură, romanul reprezintă o odă adusă cuvântului scris și felului în care el apropie oamenii.

Din partea lui Eben Ramsey pentru Juliet

   28 februarie 1946

Dragă domnişoară Ashton,

Sunt un localnic din Guernsey, iar numele meu este Eben Ramsey. Strămoşii mei au fost cioplitori de pietre funerare – mieii erau specialitatea lor. Mie îmi place să sculptez seara, dar îmi câştig traiul zilnic din pescuit.

Doamna Maugery mi-a spus că aţi dori să vă scriem despre lecturile noastre din perioada ocupaţiei germane. Nu voiam să vorbesc – sau să scriu – niciodată despre acele zile, dacă s-ar fi putut, însă doamna Maugery a zis că putem avea încredere în dumneavoastră şi că veţi descrie corect clubul nostru, înfiinţat în vreme de război. Dacă doamna Maugery spune că sunteţi o persoană de încredere, atunci eu o cred. De asemenea, aţi avut amabilitatea de a-i trimite o carte prietenului meu Dawsey – un necunoscut pentru dumneavoastră. Aşa că vă scriu şi eu, cu speranţa că vă voi putea fi de ajutor la realizarea articolului dumneavoastră.

 Ar fi bine să încep prin a spune că, la începutul-începutului, nu am fost un club de literatură în adevăratul sens al cuvântului. În afară de Elizabeth, doamna Maugery şi, poate, Booker, cei mai mulţi dintre noi nu prea mai puseseră mâna pe o carte din vremea şcolii. Când am luat volumele din biblioteca doamnei Maugery, ne-a fost şi teamă să nu le mânjim paginile delicate. La vremea respectivă nu aveam niciun fel de aplecare spre lectură. Doar teama de comandant şi de închisoare m-a făcut să deschid cartea şi să încep să citesc.

Se chema Opere alese – William Shakespeare. Mai târziu, am aflat că domnii Dickens şi Wordsworth la bărbaţi ca mine s-au gândit atunci când au scris ce au scris. Dar eu cred că Shakespeare s-a gândit cel mai mult la bărbaţi ca mine. Trebuie să vă mărturisesc că nu înţeleg întotdeauna ce scrie, dar sunt convins că voi înţelege cu timpul.

Cu cât spune mai puţin, cu atât mai mare este frumuseţea pe care o creează – asta-i părerea mea. Ştiţi care este citatul meu preferat? „S-a dus a zilei strălucire şi bezna neagră ne aşteaptă [1]”.

Ce bine ar fi fost să cunosc citatul acesta în ziua când am văzut trupele nemţeşti aterizând pe insula noastră – avion după avion după avion. Şi portul se umpluse de vapoare! Dar eu nu eram în stare decât să-mi repet la nesfârşit dracu’ să-i ia, dracu’ să-i ia, dracu’ să-i ia. Dacă mi-aş fi spus „s-a dus a zilei strălucire şi bezna neagră ne aşteaptă”, poate că m-aş fi consolat cât de cât şi m-aş fi împăcat cu situaţia – nu m-aş mai fi simţit atât de disperat.

Nemţii au ajuns la noi duminică, 30 iunie 1940, după ce ne bombardaseră vreme de două zile. Ne-au zis că nu au vrut să ne bombardeze, dar li s-a părut că pe chei ar staţiona camioane militare, nu maşinile noastre cu lăzi pline de roşii. Am încercat să înţeleg cum de s-a întâmplat să aibă impresia asta, dar m-am temut că o să-mi scrântesc mintea. Realitatea este că ne-au bombardat şi au ucis aproximativ treizeci de bărbaţi, femei şi copii – printre care şi băieţelul vărului meu. Când a văzut avioanele, a dat fuga şi s-a adăpostit sub camionul lui care a fost aruncat în aer. Nemţii au ucis oamenii din bărcile de salvare. Au bombardat ambulanţele cu semnul Crucii Roşii pe ele, care ne duceau răniţii la adăpost. Pentru că nimeni nu le riposta, şi-au dat seama că britanicii ne lăsaseră descoperiţi. Două zile mai târziu au venit fără să mai facă tărăboi şi ne-au ţinut cinci ani sub ocupaţia lor.

La început de tot au fost incredibil de drăguţi. Dar şi foarte plini de ei pentru că reuşiseră să cucerească o părticică din Anglia. Dar dădeau în gropi de proşti când îşi imaginau că la fel de uşor le va fi să cucerească şi Londra. Atunci când au înţeles că nu va fi să fie aşa, au revenit la răutatea lor caracteristică.

Aveau reguli pentru orice – fă asta, nu face aia. Însă le tot schimbau, încercând să pară prietenoşi – ca un tembel care flutură un morcov în nasul unui măgar. Numai că îşi dădeau repede seama că nu suntem măgari. Şi schimbau iarăşi foaia.

De pildă, modificau mereu ora stingerii – ba opt seara, ba nouă, ba cinci după-amiaza, dacă le veneau dracii pe noi. Aşa că nu doar că nu te mai puteai duce în vizită la prieteni, dar nici de gospodărie nu mai aveai cum să te îngrijeşti.

La început am fost optimişti, convinşi că vor pleca în cel mult şase luni. Numai că lunile astea s-au întins parcă la nesfârşit. Alimentele au devenit tot mai greu de găsit şi lemnele de foc au dispărut curând. Zilele erau cenuşii şi trudite, serile erau întunecate şi plictisitoare. Slăbisem toţi de la lipsa de hrană şi eram în permanenţă deprimaţi întrebându-ne dacă acest coşmar se va sfârşi vreodată. Ne agăţam de cărţi şi de prieteni – doar aşa ne puteam aduce aminte că viaţa mai înseamnă şi altceva. Elizabeth recita foarte des o anumită poezie. Nu mi-o amintesc pe toată, dar începea aşa: „Oare atât de neimportant să fie că te-ai bucurat de soare, că ai trăit în lumina primăverii, că ai iubit, că ai gândit, că ai creat, că ţi-ai făcut prieteni adevăraţi [2]”. Nu-i deloc neimportant. Şi sper ca Elizabeth, oriunde s-ar afla ea acuma, să nu uite asta.

Pe la sfârşitul lui 1944 ajunsese să nu mai conteze ora stabilită de nemţi pentru stingere. Majoritatea ne duceam la culcare de la cinci după-masa ca să ne încălzim. Aveam dreptul la două lumânări pe săptămână şi mai târziu doar la una singură. Era greu şi enervant la culme să zaci în pat fără să ai măcar o lumină mică la care să citeşti.

După Ziua Z [3], nemţii n-au mai putut să primească provizii din Franţa din cauza bombardamentelor forţelor aliate. Şi aşa au ajuns şi ei la fel de flămânzi ca noi – s-au apucat să omoare pisici şi câini ca să-i mănânce. Năvăleau în grădinile noastre şi ne dezgropau cartofii – îi mâncau chiar şi pe ăia negri şi putreziţi. Patru soldaţi au murit după ce au mâncat mai multe frunze de cucută. Crezuseră că era pătrunjel.

Ofiţerii au ordonat să fie executaţi soldaţii care furau din grădinile noastre. Un amărât a fost văzut cu un cartof în mână. Fugărit de camarazii lui, s-a urcat într-un copac. Dar l-au găsit şi l-au împuşcat chiar acolo. Însă asta nu i-a împiedicat să fure în continuare. Să nu credeţi că eu aş condamna asemenea fapte, deoarece unii dintre noi făceau la fel. Probabil că foamea permanentă e în stare să te aducă la disperare.

Nepotul meu, Eli, a fost dus în Anglia la vârsta de şapte ani. Acum s-a întors acasă – un băiat înalt, de doisprezece ani – dar eu nu-i voi ierta niciodată pe nemţi pentru că mi-au răpit copilăria lui.

                                                                                    Vă urez multă sănătate,

                                                                                    Eben Ramsey

[1] Antoniu şi Cleopatra (n. tr.).

[2] citat din poemul „From the Hymn of Empedocles” de Matthew Arnold (1822-1888) (n. tr.).

[3] 6 iunie 1944 – ziua debarcării trupelor aliate în Normandia (n. tr.).