Continuarea bestsellerului internațional Sanatoriul

Abia așteptau să stea aici!

Un wellness retreat idilic s-a deschis pe o insulă de pe coasta engleză, promițând odihnă și relaxare. Insula, cunoscută localnicilor drept Reaper’s Rock, are un trecut întunecat: a fost cândva terenul unui criminal în serie și se zvonește că ar fi blestemată.

Acum nu mai pot pleca!

Un cadavru este găsit sub pavilionul de yoga, aparent victima unei căzături tragice. Dar detectiva Elin Warner află curând că femeia nu se număra printre oaspeți.

Și ar face orice să scape.

Elin descoperă tot mai multe secrete, iar, când o altă persoană se îneacă în timpul unei scufundări, Elin începe să suspecteze că aceste morți nu au, de fapt, nimic accidental. Dar de ce oaspeții acestei stațiuni de lux au devenit țintele unui ucigaș? Elin trebuie să descopere criminalul înainte ca refugiul să se transforme în iad.

O poveste la fel de înfiorătoare ca insula ce îi slujește drept cadru. Să nu aveți încredere în niciunul dintre protagoniștii Refugiului!

Stacy Willingham, autoarea bestsellerului internațional Scânteie în beznă

Undeva, unde să te retragi să îți vindeci rănile. Un refugiu. Pare un spațiu în care poți să te simți în siguranță, nu-i așa? Doar că, uneori, răul stă la pândă tocmai în astfel de locuri. Izolare, tensiune, mister – cele trei cuvinte care definesc cel mai bine noul roman al lui Sarah Pearse.

Marian Coman, redactor-șef Armada

---

Fragment în avanpremieră

Țipătul lui Thea sfâșie liniștea luminișului, iar păsările speriate se desprind de copaci într-o fâlfâire de aripi.

Nu e un sunet uman; e ascuțit și disperat, un țipăt care-ți întoarce stomacul pe dos, îți arde urechile.

Ar fi trebuit să aștepte până se întorceau în tabără. El i-a spus să aștepte.

Dar Thea insistase. După jumătate de oră și trei beri de când se furișaseră din tabără nu se mai putea ține:

— Nu te uita așa la mine. E vina ta că ai adus atâtea beri. Strigă dacă vezi că vine cineva…

S-a îndepărtat, râzând, la numai câțiva pași distanță și și-a găsit cu grijă o poziție, încât Ollie să-i poată vedea numai vârfurile mur­dare de nisip ale pantofilor albi cu toc. O dâră subțire a început imediat să șerpuiască prin țărână.

Țipătul e și mai ascuțit.

Ollie încremenește într-o clipă, dar instinctul revine: face o mișcare bruscă și se întoarce spre ea. Dar se oprește la fel de brusc, stârnind un norișor de praf și frunze uscate.

O mișcare. Cineva iese dintre crengile încâlcite.

Stânca de deasupra, care a dat și numele insulei, îi ascunde în umbră, dar Ollie își dă seama imediat că e o persoană care nu-i din tabără. Nu poartă pantaloni scurți și tricou la fel ca restul puștilor și nici verdele vesel specific instructorilor. Poartă ceva închis la cu­loare, fără nicio formă.

Ollie se uită brusc spre Thea. O vede cum se zbate frenetic în frunzișul des.

Ar vrea să se miște, să facă ceva, dar corpul i-a înțepenit. Nu poate decât să privească uluit, cu inima zbătându-i-se în piept cu putere. O zbatere violentă. Apoi un sunet: un trosnet prelung, ceva ce pocnește și apoi se rupe. Un sunet pe care nu l-a mai auzit niciodată.

Închide ochii. Știe că e Thea, dar a preschimbat-o în altceva în mintea lui. Într-o păpușă. Într-un manechin.

Orice altceva în afară de ea. Ollie deschide ochii, clipește și atunci o vede: dâra de lichid s-a îngroșat și e mai întunecată.

Sânge.

Se despică în două, ca limba unui șarpe.

Încă o lovitură: acum mai tare, mai rapidă, dar abia o percepe. La fel cum abia o aude pe Thea țipând a doua oară: înfundat, ca și cum strigătul i s-ar fi blocat în gât. Nu mai aude fiindcă a luat-o la fugă.

Țâșnește în pădure și se îndreaptă spre golful găsit de ei cu o zi în urmă, când ceilalți făceau focul. Deși au pretins că s-au oprit acolo numai ca să discute și să bea, era clar că avea să devină ceva mai mult.

Mâna lui pe pielea fină de deasupra pantalonilor scurți ai fetei, gura ei lipită de a lui…

Gândul îl copleșește. Mărește pasul. E ca și cum ar alerga cu ochii închiși – soarele la apus sclipește printre crengile copacilor înalți și nu mai vede decât o mare de verde-închis în ceață, întune­cată, și covorul gri-maroniu de frunze. Patinează în țărâna uscată, alunecoasă ca noroiul. Bluza i se agață în crengile țepoase. Una îi prinde brațul și îl zgârie în dreptul încheieturii.

Simte totul ca un déjà-vu ciudat, ca într-un vis, unul dintre vi­sele acelea înfricoșătoare din care te trezești transpirat și gâfâind și care nu-ți iese din minte o vreme.

Alți câțiva metri și copacii încep să se rărească, pământul făcând loc nisipului, apoi pietrelor ascunse dedesubt, încrețituri elefantine de calcar. A ajuns la treptele pe care le-a găsit Thea ieri. Sunt doar niște bucăți de lemn fixate în pământ.

Își ia avânt și-și aruncă trupul înainte, forțat să se lase pe spate ca să nu cadă.

Când ajunge jos, sare pe nisip și fuge spre firida unde au stat cu o noapte în urmă, cu niște sticle în mâini.

Ollie se lasă în patru labe și își arcuiește spatele ca să se poată strecura. Odată ce a intrat, își lipește genunchii de bărbie și se concentrează asupra respirației. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră. Stă nemișcat. Tăcut.

Dar trupul nu-l ascultă și începe să tremure din cauza spasmelor violente, incontrolabile.

Ollie își lipește palmele de cap și apasă, de parcă presiunea o să-l scape de țipătul care încă îi răsună în urechi. Dar acum nu mai e doar sunetul, e și imaginea: corpul lui Thea prăbușit ca și cum un păpușar ar fi eliberat brusc sforile.

Lovește cu pumnul în piatră. Iar și iar, până i se smulge pielea și începe să sângereze.

Roșul îi pătează degetele și simte o durere de care încearcă să se agațe, ca să-și distragă atenția, dar degeaba.

Adevărul încă țipă în mintea lui.

A abandonat-o. A abandonat-o. A fugit.

Își fixează capul între picioare și inspiră prelung, tremurând.

Trec câteva minute, dar nu vine nimeni. Își dă seama că se face târziu. Se duc și ultimele raze de soare, iar nisipul care i se așterne în față s-a cufundat în beznă.

Se hotărăște să mai aștepte puțin și apoi o să încerce să se în­toarcă în tabără. Pe măsură ce trece timpul, Ollie se convinge pe jumătate că a fost o glumă, o farsă făcută de băieți împreună cu Thea. Și se agață de acest gând: o să se întoarcă în tabără, iar Thea o să fie acolo și o să râdă de el că a fugit ca un copil.

Câteva minute mai târziu se trage afară din firidă. Se ridică și privește cu grijă în jur, dar plaja e pustie.

Încă se mai amăgește cu gândul că a fost o glumă, în timp ce fuge înapoi prin pădure. Thea e bine. Dar, imediat ce intră în luminiș, știe. Dâra întunecată e acum un șuvoi de sânge șerpuitor.

Ollie încearcă s-o privească. Nu-și poate ridica însă privirea mai sus de pantofii albi, inerți și cu pete roșii.

Nu e real. Nu Thea. Nu se poate să fie ea…

Se întoarce în timp ce un gust amar îi inundă gura.

Și atunci observă ceva pe jos, în praf și frunze uscate. Un pietroi cam de vreo 30 de centimetri. E erodat de timp, cu mici orificii unde a fost bătut de valuri și nisip, dar pe alocuri neted, cu margi­nile bine conturate.

Ollie se apleacă și îl ridică. E cald și aspru în palma sa. Îi pare familiar, se gândește, și o întoarce încet între degete.

Își dă seama și încremenește. Ollie își înalță bărbia și se uită când la stânca din spate, când la pietroiul din mână. Își mută privi­rea de câteva ori până i se tulbură și realizează că nu ține în mână o piatră obișnuită.

Curbele și contururile ei fine seamănă cu ale pietroiului din spate.

Stânca Morții.

JOI , ORA 10, 2021

@INSALBATICIECUJO

— Bun, iată ce mai e nou, așa cum v-am promis… Suntem la plajă, așteptăm să ne ia șalupa spre refugiu, spre Cary Island. Nu bănuiam că e așa de izolat… Cred că e la cel puțin 20 de minute distanță cu barca.

Jo întoarce camera telefonului de pe chipul ei spre mare, zărindu-se și puțin din insulă în depărtare.

— M-au întrebat mulți despre LUMEN, așa că o să explic ce se întâmplă aici. LUMEN e o stațiune de lux de pe insula superbă pe care tocmai ați văzut-o, în largul coastei South Devon. Arhitectul a fost inspirat de creațiile legendarului Luis Barragán, așa că vorbim despre vile luxoase, în culori vesele, cuibărite la lizieră, cu vedere spre mare. Sunt câteva lucruri destul de speciale: un pavilion pentru yoga în aer liber, o piscină cu podea din plăci de sticlă groasă și un extravagant leagăn de sfori deasupra apei… Poți sări direct în mare. Unul dintre cele mai spectaculoase ele­mente este vila de pe un ostrov izolat, destinată celor aflați aici în luna de miere. N-am văzut-o de aproape, e deja rezervată, dar pare superbă. O să mă însoțiți într-o călătorie cu caiacul azi, mai târziu. Dar, ca să vă faceți o idee, aici se poate medita, se poate călători cu caiacul sau se poate face paddleboarding ori surfing în timp ce ești tras de șalupă și multe altele.

Face o pauză.

— Cât despre partea mai sinistră a locului… o ador. Aflorimentul de pe malul insulei, care se poate vedea și de aici, dă numele insulei: Stânca Morții. Îți dă fiori, așa-i? Și, după spusele localnicilor, insula e blestemată. Se spune – continuă ea cu vocea coborâtă ca o șoaptă – că stânca este de fapt o întruchipare a Doamnei cu Coasa. În timpul ciumei, bolnavii erau aduși aici în carantină și lăsați să moară. Povestea spune că sufletele lor încă bântuie și se liniștesc numai când Moartea mai face o victimă. Dacă stai prea mult pe aici, vei fi următorul pe listă…

Jo întoarce din nou camera telefonului spre ea însăși în timp ce mimează groaza.

— Bizar, așa-i? Dar nu e tot. Pe vremuri, pe insulă se afla o școală veche care a ars. Abandonată, clădirea a fost apoi refolosită de consiliul local ca tabără, spre sfârșitul anilor 1990. Totul bine și frumos până când mai mulți adolescenți au fost omorâți de admi­nistratorul insulei, Larson Creacher, în 2003.

Își coboară iar vocea într-o șoaptă.

— E groaznic dacă spun că toată aura asta sinistră o face și mai atractivă?

Tweet