V-am pregătit un fragment din cartea-fenomen a lui George R. R. Martin, Foc și sânge, care spune povestea Targaryenilor, cu 300 de ani înainte de Urzeala tronurilor.
Cu sute de ani înainte de Urzeala tronurilor, Casa Targaryen – singura familie de stăpâni ai dragonilor care a supraviețuit decăderii Valyriei – se stabilește la Piatra Dragonului. Aceasta este povestea generațiilor de conducători care, începând cu legendarul Aegon Cuceritorul, se luptă pentru a păstra Tronul de Fier.
Ce s-a întâmplat, de fapt, în timpul războiului numit Dansul Dragonilor? Ce crime oribile a făptuit Maegor? Cum arăta Westeros când dragonii făceau legea din ceruri? Ce a devenit Valyria după dezastrul care a lovit-o?
La acestea și la multe alte întrebări răspunde cronica unui maester al Citadelei, completând istoria tulburătoare și pasionantă a Targaryenilor.
Moștenitorii dragonului
O problemă de succesiune
Semințele războiului sunt adesea plantate la vreme de pace. Aşa s-a întâmplat în Westeros. Sângeroasa luptă pentru Tronul de Fier, cunoscută sub numele de Dansul Dragonilor şi purtată între anii 129 şi 131 D.C., a prins rădăcini cu o jumătate de veac înainte, în timpul celei mai îndelungate şi mai liniştite domnii de care a avut vreodată parte un urmaş al Cuceritorului, domnia lui Jaehaerys Targaryen Întâiul, Împăciuitorul.
Regele cel Bătrân şi Buna Regină Alysanne au cârmuit împreună până la moartea ei, în anul 100 D.C. (în afara celor două răstimpuri de înstrăinare, cunoscute drept Prima şi A Doua Ceartă), şi au adus pe lume treisprezece copii. Dintre aceştia, patru – doi fii şi două fiice – au ajuns la maturitate, s-au căsătorit şi au avut la rândul lor copii. Niciodată înainte şi după aceea n-au mai fost cele Şapte Regate binecuvântate (sau blestemate, în viziunea unora) cu atât de mulți prinți Targaryen. Din vintrele Regelui celui Bătrân şi ale iubitei sale regine a izvorât o asemenea harababură de pretenții şi de pretendenți, încât mulți maesteri sunt de părere că Dansul Dragonilor – sau o luptă similară – era de neevitat.
Dar asta nu se putea şti în primii ani ai domniei lui Jaehaerys, pentru că, în prinții Aemon şi Baelon, Înălțimea Sa avea proverbiala pereche „moştenitor şi înlocuitor“ şi rareori mai fusese Ținutul binecuvântat cu doi prinți mai destoinici. În 62 D.C., la vârsta de şapte ani, Aemon a fost uns oficial ca prinț de Piatra Dragonului şi moştenitor al Tronului de Fier. A devenit cavaler la şaptesprezece ani, câştigător de turnir la douăzeci şi jude şi maestru al legilor în consiliul tatălui său la douăzeci şi şase. Nu şi-a slujit niciodată tatăl ca Mână a Regelui, dar numai fiindcă locul era deja ocupat de septonul Barth, vechiul şi cel mai de încredere prieten al lui Jaehaerys, ca şi „omul cu care îmi împart strădaniile“. Baelon Targaryen nu era mai puțin destoinic. Prințul mai tânăr devenise cavaler la şaisprezece ani şi se însurase la optsprezece. Deşi între el şi Aemon exista o neîncetată rivalitate, nimeni nu se îndoia de dragostea care îi lega. Succesiunea părea solidă ca o stâncă.
Stânca a început să crape în 92 D.C., când Aemon, prinț de Piatra Dragonului, a fost ucis de săgeata slobozită de o arbaletă myrisheană și destinată omului de lângă el. Regele şi regina l-au plâns, aşa cum l-a plans întregul ținut, dar nimeni n-a fost mai îndurerat decât prințul Baelon, care a plecat de îndată spre Tarth, unde şi-a răzbunat fratele scufundând corăbiile myrishene. Când s-a întors la Debarcaderul Regelui, mulțimea l-a întâmpinat ca pe un erou, aclamându-l, iar tatăl său, regele, l-a îmbrățişat şi l-a făcut prinț de Piatra Dragonului şi moştenitor al Tronului de Fier. A fost o hotărâre pe placul tuturor. Norodul îl iubea pe Baelon cel Viteaz, iar lorzii din Ținut îl considerau succesorul firesc al fratelui său.
Însă prințul Aemon avea un copil: fiica lui, Rhaenys, născută în 74 D.C., crescuse, devenind o tânără femeie inteligentă, destoinică şi frumoasă. În 90 D.C., la vârsta de şaisprezece ani, s-a măritat cu amiralul regelui şi maestrul corăbiilor sale, Corlys din casa Velaryon, Lordul Valurilor, numit şi Şarpele Mărilor, după numele celei mai faimoase dintre numeroasele sale corăbii. Mai mult decât atât, când a murit tatăl ei, prințesa Rhaenys era grea. Oferindu-i Piatra Dragonului lui Baelon, regale Jaehaerys nu o dăduse deoparte doar pe Rhaenys, ci şi pe copilul ei nenăscut, poate băiat.
Hotărârea regelui respecta un obicei bine împământenit. Aegon Cuceritorul fusese primul conducător al celor Şapte Regate, nu sora lui Visenya, cu doi ani mai vârstnică. Jaehaerys însuşi îi urmase la tron unchiului său uzurpator, deşi, dacă s-ar fi ținut cont doar de ordinea naşterii, sora lui, Rhaena, ar fi avut mai multe drepturi. Jaehaerys nu alesese fără chibzuință; se ştie că a discutat despre asta cu consiliul său restrâns. A cerut fără îndoială părerea septonului Barth, aşa cum făcea pentru tot ce era foarte important, iar vederile Marelui Maester Elysar atârnau întotdeauna greu în balanță. Amândoi au fost de acord. Baelon, un cavaler cu experiență, de treizeci şi cinci de ani, era mult mai potrivit pentru guvernare decât prințesa Rhaenys, de optsprezece ani, sau decât bebeluşul ei nenăscut (care putea fi băiat sau nu; pe de altă parte, prințul Baelon avea deja doi fii, Viserys şi Daemon). S-a ținut cont şi că Baelon cel Viteaz era îndrăgit de norod.
Unii au fost împotrivă. Rhaenys şi-a arătat nemulțumirea înaintea tuturor.
– Îi răpeşti fiului meu ceea ce i se cuvine prin naştere, i-a spus ea regelui, cu o mână pe pântecul rotunjit.
Soțul ei, Corlys Velaryon, s-a înfuriat atât de tare, încât a renunțat la rangul său de amiral şi la locul din consiliul restrâns şi a dus-o pe prințesă pe Driftmark. Lady Jocelyn din Casa Baratheon, mama lui Rhaenys, s-a mâniat de asemenea, ca şi fratele ei, Boremund, lord de Capătul Furtunii.
Cea mai de seamă dintre nemulțumiți a fost Buna Regină Alysanne, care îşi ajutase ani de-a rândul soțul să domnească asupra celor Şapte Regate, pentru ca acum s-o vadă pe fiica fiului ei dată deoparte, doar fiindcă nu era bărbat.
– Un domnitor are nevoie de un cap bun şi de o inimă curată, a fost faimoasa replică dată de ea regelui. Mădularul nu e esențial. Dacă Înălțimea Ta crede într-adevăr că mintea femeilor e prea slabă ca să poată conduce, e clar că de-acum nu mai ai nevoie de mine.
Şi astfel regina Alysanne a părăsit Debarcaderul Regelui, ca să se îndrepte spre Piatra Dragonului, purtată de Silverwing. Ea şi regele Jaehaerys au stat despărțiți doi ani, iar acest răstimp de înstrăinare a rămas în cronici sub numele de A doua Ceartă.
Regele cel Bătrân şi Buna Regină s-au împăcat din nou în 94 D.C., mulțumită fiicei lor Maegelle, dar nu s-au pus niciodată de acord în privința succesiunii. Regina a murit în 100 D.C., răpusă de o boală care i-a istovit trupul, măcinându-i carnea de pe oase, dar până atunci a continuat să repete că nepoata sa Rhaenys şi copiii ei au fost nedreptățiți, văduviți de ceea ce li se cuvenea prin naştere. „Băiatul din pântec“, copilul nenăscut aflat în centrul atâtor dispute, s-a dovedit a fi fată când a venit pe lume, în 93 D.C. Mama ei a numit-o Laena. În anul următor, Rhaenys i-a dăruit un frate, Laenor. Între timp, prințul Baelon a fost declarat oficial moştenitor, dar casele Velaryon şi Baratheon au continuat să se agațe de convingerea că tânărul Laenor avea mai multe drepturi la Tronul de Fier, iar câțiva susțineau drepturile surorii lui mai mari, Laena, şi pe ale mamei lor, Rhaenys.
În ultimii ani ai vieții sale, zeii i-au dat reginei Alysanne mai multe lovituri crude, despre care am povestit mai înainte. Totuşi, în aceeaşi ani, Înălțimea Sa a avut parte, pe lângă necazuri, şi de bucurii, iar cele mai importante au fost nepoții ei. Au fost şi nunți. În 93 D.C. a luat parte la nunta celui mai mare fiu al prințului Baelon, Viserys, cu lady Aemma din Casa Arryn, fiica de unsprezece ani a răposatei prințese Daella (căsătoria s-a consumat abia după ce a înflorit mireasa, doi ani mai târziu). În 97 D.C., Buna Regină l-a văzut pe al doilea fiu al lui Baelon, Daemon, luând-o de soție pe lady Rhea din Casa Royce, moştenitoarea străvechiului castel Runestone din Vale.
Şi marele turnir organizat la Debarcaderul Regelui în 98 D.C., pentru sărbătorirea celui de-al cincizecilea an de domnie a regelui Jaehaerys, a încântat cu siguranță inima reginei, căci cei mai mulți dintre copiii ei supraviețuitori, nepoții şi strănepoții s-au întors să ia parte la ospețe şi la festivități. S-a spus, pe bună dreptate, că de la Urgia din Valyria nu mai fuseseră văzuți atât de mulți dragoni în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Ultima înfruntare, în care doi cavaleri din Garda Regelui, ser Ryam Redwyne şi ser Clement Crabb, au rupt treizeci de lănci înainte ca regele Jaehaerys să-i declare pe amândoi campioni, a fost considerată cea mai frumoasă luptă dintr-un turnir văzută vreodată în Westeros.
Însă, la două săptămâni după încheierea turnirului, septonul Barth, vechiul prieten al regelui, a încetat din viață fără suferință, în somn, după ce slujise cu dibăcie, ca Mână, timp de douăzeci şi unu de ani. Jaehaerys l-a ales în locul lui pe Lordul Comandant al Gărzii sale, dar ser Ryam Redwyne nu era septonul Barth şi îndemânarea sa în lupta cu lancea i-a fost de prea puțin folos pentru a face față îndatoririlor Mâinii.
– Anumite probleme nu pot fi rezolvate lovindu-le cu un băț, a spus Marele Maester Allar şi replica a devenit celebră.
Fii printre primii 300 de cititori care precomandă Foc și sânge și vei primi un afiș cu Dinastia Targaryen:
