Cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit?

Viața de apoi a poetului este o carte de o frumusețe copleșitoare, care scrie o pagină tulburătoare de literatură. Douăzeci de femei au iubit, în diferite momente ale vieților lor, același bărbat: pe Alexandru, fost reporter, profesor, poet, călător neobosit și un mare absent. Acum el nu mai trăiește, iar cele douăzeci de foste iubite își înșiră amintirile care le-au rămas de la Alexandru. Care dintre ele se face vinovată de moartea poetului? Ce sugerează povestitorul? Alexandru are ceva de zis?

O carte despre un poet n-are nevoie să conțină poezii, își spune Andrei Crăciun – și are perfectă dreptate. Poetul lui e poet prin felul în care trăiește, prin locurile în care călătorește căutând cine-știe-ce, prin femeile pe care le iubește și care-l iubesc. Și ele, cele 20 de iubite ale poetului, sunt și cele care-i construiesc potretul în timp ce-și construiesc propriile portrete, într-o serie de povestiri–necrolog melancolice și frumoase ca o viață de poet, fie ea și de apoi.

Alex Tocilescu

„Tocmai ai deschis o carte sentimentală, care-și va avea locul ei în memoria ta afectivă.
Viața de apoi a poetului e, poate, unul dintre cele mai duioase volume pe care le vei citi. O poveste construită prin intermediul a douăzeci de confesiuni feminine, provocate de moartea poetului, care formează un soi de istorie intimă a vieții acestuia, care creionează un alt fel de portret, care adaugă alte și alte tușe prin cele trei intervenții masculine. Scriind-o ca dintr-o singură suflare, Andrei Crăciun pare să răspundă indirect la întrebarea Cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit?“

Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor

---

Fragment în avanpremieră

1999 a fost cel mai frumos an din viața mea. Aveam șaisprezece ani și eram fericită.

E o întâmplare foarte prețioasă, fiind foarte rară, să ai șaisprezece ani și să fii fericită. Vreau să îmi amintesc, vreau să nu uit.

Adevărul e că atunci când ai șaisprezece ani nu îți pasă de ce va fi peste zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de ani. Când ai șaisprezece ani, ai totul. Când ai șaisprezece ani, viața nu ți-a consumat încă iluziile, iar cei mai visători dintre tineri își îngăduie chiar să creadă în iubire.

Alexandru credea în iubire, iar eu credeam în cuvintele lui, dar nu știam că va deveni cu adevărat poet și, chiar dacă aș fi știut, nu cred că m-ar fi interesat.

Alte lucruri contau pentru noi: ne îmbătam cu Garrone și visam că vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți, la Paris, că vom merge în Grădinile Luxembourg, iar oamenii se vor minuna de mersul nostru.

Făceam dragoste în felul nostru, ascultând albumul Vama Veche, și nu aveam remușcări, aveam o tonă de viitor și nu ne imaginam că vom ajunge cândva să avem dureri de genunchi și crize de bilă și, cu siguranță, nu mă gândeam că voi fi acolo când Alexandru va fi coborât în pământ.

Nu mai știu de ce ne-am despărțit, cum s-a strecurat între noi indiferența, dar știu că m-a iubit și că a urcat munți pentru mine – a escaldat Vârful Omu’ doar ca să îmi facă pe plac și nimic nu l-ar fi oprit să ajungă pe Everest, dacă i-aș fi cerut-o.

Amândoi iubeam porumbeii și încă nu învățaserăm să ne ferim de sinceritate.

Îmi amintesc vara aceea, când îmi desena inimi pe șira spinării cu un fir de iarbă, și de marea cea neagră, care era mizerabilă și orbitoare.

Îmi amintesc eclipsa totală de soare de pe 11 august, pe care am văzut-o cocoțați pe un bloc de patru etaje: el a privit-o printr-un ciob ars, eu, prin ochelari speciali, pe care nu i-am păstrat.

Și îmi amintesc și toamna blândă care a urmat, și revelionul în care am așteptat să vedem dacă se va sfârși lumea, și lumea nu s-a sfârșit sau poate că nu ne-am dat noi seama. În noaptea aceea, Alexandru a ridicat pumnul spre cer, ca și cum ar fi vrut să-l ia de guler pe Dumnezeu, și a urlat: „Am supraviețuit!“ Apoi s-a făcut dimineață, apoi s-a făcut liniște.

Pe 1 ianuarie 2000 eram împreună și nu mai are nicio importanță că nu am fost pentru totdeauna împreună, ca în vechile povești, viața nu e ca în vechile povești; nu mai are nicio importanță nici că eu am plecat, că el a plecat și timpul acela a rămas pentru totdeauna atunci.

Duc peste tot cu mine timpul acela vechi, atunci am fost fericită și Alexandru a fost fericit cu mine. Eu am plecat în America, în exil, și de aici povestea devine banală: m-am căsătorit, am doi fii, am divorțat, m-am întors din America, cresc cinci pisici și fiii mei devin bărbați, fumez aceleașițigări ca atunci și mă gândesc dacă undeva, într-un alt univers, anul 1999 încă există și suntem toți cum am fost atunci, părul său e încă lung, zâmbetul meu e sincer și n-am ajuns încă resurse umane.

Când ai șaisprezece ani, știi că dacă nu trăiești totul, nu trăiești nimic; și de aceea realitatea te rănește, te doare, după care începem să uităm acest adevăr elementar și să ne mulțumim cu tot mai puțin, iar, în cele din urmă, ne ajunge să supraviețuim.

Alexandru era altfel, el nu avea cum să uite acest adevăr elementar, linia vieții din palma sa stângă se întrerupea deodată: „Vezi, voi muri tânăr, dar până atunci mai e“. Iar eu îi spuneam să termine cu prostiile, chiar dacă știam că are dreptate. Oamenii au mereu dreptate cu privire la moartea lor, toți știm greutatea de plumb a sângelui nostru. Și, ca să nu mai spunem nimic, am privit amândoi la luna spânzurată într-un colț îndepărtat de cer.

Și nici măcar nu mi-a menționat că are de gând să devină nemuritor înainte – poate că nici nu era nevoie.

Unde e 1999, unde sunt ochii lui și ochii mei unde sunt?

Răsfoiesc un album cu fotografii în culori tot mai palide și nu vreau să mă vadă fiii mei melancolică, chiar dacă nu mă simt vinovată că acela a fost cel mai frumos an din viața mea, că am avut șaisprezece ani, am fost fericită și ei nu mi-au umplut inima ca prima mea iubire.

Pe atunci, desenam mult; în schițele mele apărea întruna un drum care ducea la un castel, dar nu era nimeni pe drumul acela, un fel de lipsă pe care, de fapt, n-am știut cum să o schițez.

De mult timp nu mai cred în Dumnezeu, dar îmi place să cred în miracole, îmi place să cred că Alexandru e acum vânt și a găsit drumul înapoi către anul acela, că rătăcește cu noi prin munți, tot mai sus, și pe mare, tot mai departe, și pe străzile din

Parisul viselor noastre neîmplinite.

1999 a fost cel mai frumos an din viața mea. Aveam șaisprezece ani și eram fericită; și aceasta e toată povestea care merită să rămână.

Tweet