Podcastul Books are magic #14: Literatura poate salva lumea [Radu Vancu]

Podcastul Books are Magic powered by Nemira despre cărțile, poveștile, ideile și oamenii care schimbă lumea. Ascultați ediția #14 pe platformele: AnchorYoutubeGoogle PodcastsApple PodcastsSpotify 

E un paradox ciudat – primim multe dintre cele mai clare și mai blânde lecții de viață atunci când suntem la pământ. Dar nici la mâncare nu te gândești mai mult decât atunci când ți-e foame și nici la bărcile de salvare nu-ți stă capul decât atunci când ești aruncat peste bord. 

Cartea alinării, foarte de curând apărută la Nemira, este pluta de salvare a lui Matt Haig, un autor cu o popularitate imensă – și în creștere.  O colecție de note, liste de cărți, muzică, mici ritualuri și de povești scrise de-a lungul mai multor ani, parcă anticipând că urma să aibă (și să avem) nevoie de un strop de încurajare, de oriunde o fi venind ea – istorie, știință, propriile experiențe.

Cartea alinării e și un bun prilej să stăm puțin de vorbă, în cel mai recent episod al podcastului Books are Magic, cu un cititor profesionist – Radu Vancu e, între altele, scriitor, traducător și profesor de literatură. 

Într-un interviu pentru Scena9, el spunea că literatura și copiii vor salva lumea.

Înseamnă asta că mai trage nădejde că lumea poate să fie salvată? Chiar vede drept posibilă mântuirea prin poveste?

Eu sunt convins că arta este anestezicul nostru cel mai eficient, că arta pansează. Nu doar literatura – muzica, filmul, teatrul, dansul. Tot ceea ce ține de frumusețe noi, oamenii, am folosit în ultimele milenii ca un soi de pansament, ca un soi de anestezic, ca un soi de picătură lipicioasă care ne recompune fragmentele în care suntem sparți. 

Știu că sună idealist, dar, pe de altă parte, însăși existența artei e dovada empirică, nu?, că așa stau lucrurile. Am avut nevoie de ceva care să ne panseze, acum câteva mii de ani am inventat povestea asta cu arta, după câteva mii de ani, după ce imperii întregi s-au prăbușit, după ce lumea a evoluat în feluri nu tocmai fericite, arta continuă să existe, spune Radu Vancu.

Simpla ei existență nu este o garanție, însă, iar puterea artei nu e sub nicio formă absolută, în opinia sa. 

Cicatricile sunt acolo, rupturile sunt la vedere: de fapt, dacă e să fim onești, foarte puțin din artă chiar oferă ceea ce promite. Foarte puțin din intensitatea reparatorie pe care ne-o promite arta chiar e în artă. Citești o viață-ntreagă, asculți muzică o viață-ntreagă, te uiți la filme o viață-ntreagă și rămâi cu cinci-șase poeți, șase-șapte regizori și-așa mai departe. 

De ce pare atât de profundă, însă, nevoia de poveste?

George Steiner spune, într-una dintre cărțile lui, că ceea ce a făcut specia umană, atât de plină de succes, a fost inventarea timpului viitor. Care se face prin poveste. Am inventat timpul viitor, spre deosebire de alte animale, am inventat forme gramaticale pentru asta, am inventat narațiuni care să-l susțină, adică ne-am proiectat cumva destinul nostru în viitor și am luat în stăpânire viitorul.

De-aici vine nevoia de poveste: povestea e cea mai eficientă metodă de organizare a Universului, de luare în stăpânire a Universului. De-asta creierele noastre funcționează și ca producătoare de povești, și ca niște consumatoare de povești. Povestea suspendă moartea: în 1001 de nopți asta e metafora principală. Asta e cheia din poveste, dincolo de frumusețea ei.

Actul citirii, de asemenea, s-a schimbat în moduri într-atât de radicale încât pare să fi devenit cu totul altceva: facem doomscrolling cu toții, până la urmă, coborând pe un ecran de telefon printre titluri care ne zbârlesc părul.

Cum se manifestă nevoia de poveste într-o lume cu totul sărită din ax? 

Sigur că s-a schimbat actul lecturii, pentru că suntem pe cale de-a ieși din ceea ce numise Marshall McLuhan Galaxia Gutenberg – lumea textului – și intrăm în Galaxia Zuckerberg. Textul e mixat cu imagine, cu videoclipuri: din ce în ce mai puțin text, din ce în ce mai multă imagine. Evul Media, cum spunea un filosof. Pe Facebook încă mai e text. Dar pe Instagram, care este mult mai folosit de generația de după noi, textul e aproape inexistent. Pe TikTok cred că e chiar numai imagine. 

Galaxia Zuckerberg e o galaxie a imaginii, care schimbă cu totul felul nostru de a citi și schimbă funcționarea creierului. Copiii noștri cred că au deja gândire-videoclipuri. Ei sunt deja în această Galaxie Zuckerberg, noi trebuie să facem efortul de a ne adapta la ei și de a înțelege că s-a schimbat felul de a gândi, s-a schimbat funcționarea creierului.

Caz în care se naște o altă întrebare – mai are cineva chef să citească ceea ce nu-i reconfirmă ideile de-a gata? 

Radu Vancu e de acord că, în contemporaneitate, fiecare grup e posesorul adevărului unic și absolut și, evident, vede în celălalt dușmanul absolut. 

Una dintre treburile noastre, ale scriitorilor, e să construim poduri, adaugă însă el. Să arătăm că lumile ăstea pot să comunice chiar și atunci când se antagonizează într-atât de mult încât devin reciproc criminale. 

Treaba scriitorului, în opinia sa, este să încerce să vadă oameni în ceilalți – în cei care ni se par alteritatea radicală și dezumanizată. Să vezi niște oameni și în cei pe care ai tendința să-i detești. 

E întrebarea din Hamlet: “To be or not to be?” de-acolo nu trebuie interpretat în sens existențial, “A fi sau a nu fi?”

Ce se-ntreabă Hamlet, de fapt, este “A acționa sau a nu acționa? A te răzbuna sau a nu te răzbuna?” – am citit, în [Ismail] Kadare, că Macbeth tradus în albaneză răsuna pentru albanezi foarte actual, că albanezii trăiau Macbeth ca pe ceva scris astăzi, pentru ei. Despre ei. Când Kadare a fost implicat într-o traducere a lui Macbeth (era încă în comunismul albanez activ), a avut mari probleme cu poliția politică: Ce vrei să spui cu asta? Știm ce vrei să spui cu asta, de fapt! 

Ei, asta-i treaba noastră – nu doar a scriitorilor, cred că în general a oamenilor, care trăim acum vremuri de radicalizare: să vedem în cei care ni se par alteritatea radicală, cei mai diferiți de noi, tot niște oameni care au niște probleme, niște întrebări, niște frământări care vin din natura lor. Altfel, va fi nasol.

Pe de altă parte, pe măsură ce ni se mută viețile online, și bibliotecile se schimbă fundamental: dacă ai destul spațiu de stocare, încap vreo două într-o cutie minusculă, pe care-o poți purta oriunde cu tine. 

E Radu Vancu un tehnoentuziast sau un tehnosceptic?

Îmi place tehnica, răspunde scriitorul român, dar mă tem că, dacă ne vom transforma în cyborgi fără să ne retehnologizăm și emoțional, lucrurile nu vor arăta mai bine pentru specie.

Nu mai suntem echipați cu empatie, nu mai învățăm în școală cum se face asta. Trebuie să ne imaginăm lumea asta hipertehnicizată, în care biologicul și ciberneticul și tehnicul stau la un loc, numai coagulată în jurul vechii valori umane a empatiei, care a făcut posibilă umanistica.

Dacă vom folosi tehnica pentru a salva umanul, specia are o șansă foarte bună. Nu tehnica modifică omul, noi vom rămânem aceiași. Depinde ce tendințe umane alegem să lăsăm tehnica să exacerbeze.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.