Fragment: Porecla, de Jhumpa Lahiri

În luna decembrie, în colecția Babel, apare un alt roman scris de autoarea de origine indiană Jhumpa Lahiri: Porecla.

 

Lăsând în urmă Calcutta, cuplul Ganguli pornește spre America, unde începe o altă viață. Numele, sensurile și identitățile se schimbă și, odată cu ele, destinele pornesc spre noi orizonturi. Din detalii de mare finețe se țese saga unei familii care, departe de casă, caută să ajungă acasă. Pătrunzând în cele mai ascunse ținuturi sufletești, descoperind teritorii gingașe, Porecla spune mai multe povești, dezvăluie mai multe generații, traume și căutări, într-o lume dominată de fragilitate.

Explorând conflictele între civilizații și generații, angoasele omului contemporan, rupt între identitățile din care este alcătuit, precum și efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viața în exil, pe traumă, inadaptare și alienare, cercetând cu finețe viețile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care nu este niciodată acasă.

1856

„Cititorul ar trebui să-şi dea seama singur că nu s-ar fi putut întâmpla altfel și că nici nu se punea problema să i se dea alt nume.“ NIKOLAI GOGOL, Mantaua

 

Capitolul 1

1968

 

Într-o seară lipicioasă de august, cu două săptămâni înainte de data la care se aştepta să nască, Ashima Ganguli stă în picioare în bucătăria unui apartament din Central Square și amestecă într-un bol fulgi de orez cu alune Planters şi cu ceapă roşie tocată. Pune sare, suc de lămâie, feliuţe subţiri de ardei iute, dorindu-şi să fi avut la îndemână și nişte ulei de muştar. Toată sarcina a mâncat acest amestec, o modestă aproximare a gustării care se vindea pe câţiva bănuţi pe trotuarele din Calcutta şi în gările din India, direct din cornete de ziar.

Chiar şi acum, când abia dacă mai există un locșor  în corpul ei, este unul dintre lucrurile la care pofteşte. Gustând din amestecul luat cu palma făcută căuș, se încruntă; ca de obicei, lipseşte ceva. Se uită în gol la suportul cu cârlige din spatele blatului de lucru, de care atârnă ustensilele pentru gătit, toate acoperite cu un strat subţire de grăsime. Se şterge de transpiraţie pe faţă cu capătul liber al sariului. Așa cum stă acolo, pe linoleumul gri, cu pete, picioarele umflate o dor. Din cauza greutăţii copilului, o doare pelvisul. Deschide un dulap cu rafturi acoperite cu hârtie murdară, în pătrăţele alb cu galben, pe care intenţiona să o schimbe, şi ia altă ceapă, încruntându-se iar când trage de coaja crocantă, de culoare magenta. O căldură ciudată îi inundă abdomenul, urmată de o strângere atât de dură, încât se îndoaie din mijloc și icneşte fără zgomot, scăpând ceapa cu o bufnitură pe podea.

Senzaţia trece, însă doar pentru a fi urmată de un spasm de durere şi mai lung. În baie, descoperă pe chiloți o pată mare, de sânge maroniu. Îl strigă pe soţul ei, Ashoke, doctorand în inginerie electrică la MIT¹, care învaţă în dormitor. El stă aplecat peste o placă de carton gros; marginea patului lor, două saltele gemene, alăturate sub un înveliş de material roşu cu violet, îi serveşte drept scaun. Când îl strigă, nu-i rosteşte numele. Ashima nu se gândeşte niciodată la numele lui când se gândeşte la soţul ei, deşi ştie foarte bine cum îl cheamă. I-a adoptat numele, dar din respect refuză să-i pronunţe prenumele. Este ceva ce o soţie bengaleză nu se cuvine să facă. Precum un sărut sau o mângâiere dintr-un film indian, numele soţului este ceva intim şi nerostit, care se omite cu inteligenţă. Şi astfel, în loc să-i pronunţe prenumele lui Ashoke, rosteşte întrebarea care a ajuns să îl înlocuiască şi care se traduce prin „Mă auzi?“.

Când se luminează de ziuă cheamă un taxi care să îi transporte pe străzile pustii din Cambridge, până la Massachu setts Avenue şi pe lângă Harvard Yard, până la spitalul Mount Auburn. Ashima se înregistrează, răspunzând în trebărilor despre frecvenţa şi durata contracţiilor, pe măsură ce Ashoke completează formularele. O pun într-un scaun cu rotile şi o împing pe coridoarele strălucitoare, intens luminate, după ce o urcă repede într-un lift mai spaţios decât bucătăria ei. La etajul la care se află maternitatea îi dau un pat lângă fereastră, într-o cameră de la capătul holului. Îi cer să-şi scoată sariul Murshidabad din mătase și să-și pună un halat de bumbac, cu model floral, care-i ajunge doar până la genunchi, ceea ce o stânjenește oarecum. O asistentă se oferă să împacheteze sariul, însă, exas perată de cei cinci metri de material alunecos, în cele din urmă i-l îndeasă în valiza albastră, de ardezie. Obste tri cianul ei, doctorul Ashley, un bărbat chipeş şi subţiratic à la Lord Mountbatten, cu un păr frumos, de culoarea ni sipului, pieptănat spre ceafă, vine să examineze cât a avansat.

Capul copilului este în poziţia potrivită, a început deja să coboare. I se spune că se află încă în travaliu timpuriu, cu o dilataţie de trei centimetri şi început de retragere. „Ce înseamnă dilataţie?“ întreabă ea şi doctorul Ashley ridică două degete alăturate, apoi începe să le îndepărteze, explicând lucrul inimaginabil pe care corpul ei trebuie să îl facă pentru ca bebeluşul să poată ieşi. „O să dureze ceva timp“, îi spune el, „câteva ore, uneori chiar şi mai mult“. Ea caută faţa lui Ashoke, dar el se află în spatele draperiei pe care medicul a tras-o. „O să mă întorc“, îi spune Ashoke în bengaleză şi o asistentă completează: „Nu vă faceţi griji, domnule Ganguli! Mai durează mult. De aici ne ocupăm noi.“ Acum este singură, despărţită de draperii de celelalte trei femei care se află în salon. Numele uneia dintre ele, îşi dă ea seama din conversaţie, este Beverly.

Pe alta o cheamă Lois. Carol se află în stânga ei. „Fir-ar al naibii, fir-ar al naibii, ăsta este iadul“, o aude spunând pe una dintre ele. Şi apoi o voce de bărbat: „Te iubesc, scumpa mea“. Cuvinte pe care Ashima nici nu le-a auzit, nici nu se aşteaptă să le audă de la soţul ei; ei nu sunt aşa. Este prima dată în viaţa ei când doarme singură, înconjurată de străini; toată viaţa ei a dormit fie în aceeaşi cameră cu părinţii ei, fie cu Ashoke lângă ea. Îşi doreşte să se tragă draperiile ca să poată vorbi cu femeile americane.

24899885_1972910309591701_5976594651737011997_n

Poate că vreuna dintre ele a mai născut, îi poate spune la ce să se aştepte. Dar şi-a dat seama că, în ciuda declaraţiilor publice de afecţiune pe care le fac, în ciuda fustelor mini şi a bikinilor, în ciuda faptului că se ţin de mână pe stradă şi stau unul peste altul pe Cambridge Common, americanii ţin la intimitatea lor. Îşi trece degetele peste toba imensă, întinsă la maximum, care a devenit partea de mijloc a corpului ei, întrebându-se unde sunt mâinile şi picioarele bebelușului în clipa asta. Copilul nu mai este neliniştit; în ultimele zile, în afară de câteva zbateri trecătoare, nu l-a mai simţit cum loveşte cu mâna sau cu piciorul ori cum o apasă deasupra coastelor. Se întreabă dacă este singura persoană de origine indiană din spital, dar un spasm uşor al copilului îi aminteşte că, tehnic vorbind, nu este singura. Ashima se gândeşte că este ciudat ca bebeluşul ei să se nască într-un loc unde majoritatea oamenilor intră ca să sufere sau să moară.

În plăcile albe din pardoseală, în panourile albe din tavan, în cearşafurile întinse strâns pe pat nu există nimic care să o facă să se simtă mai bine. În India, îşi spune ea, femeile se duc în casa părinţilor să nască, departe de soţi, socri şi îngrijitoare, retrăgându-se pentru scurt timp în stadiul copilăriei atunci când soseşte copilul. Începe altă contracţie, mai violentă. Țipă, înfundându-şi capul adânc în pernă. Degetele i se încleştează pe marginile reci ale patului. N-o aude nimeni, nicio asistentă nu se grăbeşte să ajungă la ea. A fost instruită să cronometreze durata contracţiilor, astfel că se uită la ceas, un dar de drum bun de la părinţii ei, care i-l strecuraseră la încheietură ultima dată când îi văzuse, în haosul şi prin tre lacrimile de la aeroport.

Abia când ajunsese în avion, zburând prima dată în viaţă cu un BOAC VC-10, a cărui decolare zgomotoasă fusese privită de douăzeci şi şase de membri ai familiei de la balconul aeroportului Dum Dum, când străbătuse regiuni ale Indiei unde nu călcase niciodată, ba chiar mai departe, în afara Indiei, abia atunci observase ceasul în cavalcada de brăţări de nuntă de pe ambele braţe: fier, aur, coral, scoică. Acum, și o brăţară de plastic, cu o etichetă de identificare atestând că e pacientă a spitalului în care se află. Îşi ţine ceasul întors spre interiorul încheieturii. Pe spate, sub cuvintele waterproof, antimagnetic şi shock-protected, sunt inscripţionate iniţialele ei de după căsătorie: A.G.

În ritmul pulsului ei trec secunde americane. Jumătate de minut o centură de durere îi înconjoară pântecele, radiind spre spate şi coborând spre picioare. Şi apoi, iarăşi, relaxare. Calculează pe degete ora în India. Vârful degetului mare loveşte fiecare volută a desenului cu henna de pe degete, apoi se opreşte la mijlocul celei de-a treia: la Calcutta este cu nouă ore şi jumătate mai târziu, acolo e deja seară, opt şi jumătate.

____

¹ Massachusetts Institute of Technology, universitate de prestigiu din SUA, specializată în tehnică (n. tr.).

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.