Frida Kahlo şi culorile dragostei, de Caroline Bernard, cu o traducere de Irina Cristescu, acum disponibilă în colecția Damen Tango a editurii Nemira. Povestea unei artiste-simbol pentru independența și curajul femeilor de pretutindeni. O carte puternică despre o femeie puternică și cu o voință de neînfrânt.

În 1925, un teribil accident de autobuz îi distruge tinerei Frida Kahlo visul de a deveni medic. Urmează ani grei, în care se luptă cu infirmitatea. Apoi se îndrăgostește nebunește de Diego Rivera, un pictor de geniu, și se cufundă cu totul în lumea artei. Dar el o trădează. În ciuda durerii imense, a inimii, dar și a trupului, Frida reușește să îmbrățișeze viața pe deplin. Devine ea însăși artistă și toată lumea îi cade la picioare, de la suprarealiștii parizieni la Picasso sau Troțki.

Frida își urmează mereu calea în artă, în ciuda tragediilor cu care e silită să se confrunte. Asta până când e nevoită să ia o decizie care îi pune la îndoială întregul sistem de valori și credințe.

---

Fragment în avanpremieră

De-abia după ce îi povesti Cristinei că renumitul Diego Rivera îi lăudase tablourile și că avea să o viziteze săptămâna următoare, își dădu seama ce însemnau toate acestea. Își luă sora de mâini și o învârti exuberantă prin cameră.

— O să fiu pictoriță! strigă ea. O să pictez tablouri, iar viața mea va fi frumoasă și palpitantă!

— Și Diego vrea să mă vadă și pe mine? întrebă Cristina încântată.

— Da, dar doar ca să vadă cum te-am pictat. Să ai grijă cum te porți de față cu el, e genul de bărbat care nu este făcut pentru o singură femeie.

Diego veni, într-adevăr, duminică în vizită. Se anunțase pentru după-amiază târziu. Mama Fridei fu îngrozită când află.

— Ce caută bărbatul ăsta îngrozitor la noi acasă? întrebă ea. Nu vreau ca fiica mea să aibă de-a face cu cineva care are o reputație așa de proastă. E un comunist!

Frida îi aruncă o privire rapidă Cristinei, care stătea în fața ei la micul dejun, pentru a o avertiza. Îi povestise că și ea era membră a Partidului Comunist și că se ducea la adunări și la demonstrații. Vai de capul ei dacă o pâra lui Matilde, o amenințase că, dacă o făcea, avea și ea să le povestească părinților cum o găsise pe Cristina în urmă cu câteva zile giugiulindu-se cu Pablo. Din fericire, sora ei nu schiță niciun gest decât pe la spatele mamei lor.

— Vreau doar să îi arăt tablourile mele, încercă Frida să își liniștească mama. Îmi va spune dacă pot să continui sau nu. Gândește-te și tu, mamă, ce ocazie nemaipomenită este pentru mine. Eu nu îmi pot continua școala, iar dacă spatele îmi va face iar probleme…

Privirea aspră a mamei o reduse la tăcere. Acesta nu era un subiect potrivit de discutat la masă. Când se apropie ora sosirii lui Diego, Frida tremura de emoție. Se uită pentru a mia oară prin cameră. Pe pat era întinsă o cuvertură croșetată, sub baldachin se afla în continuare oglinda care o ajutase să se apuce de pictat. Pe baldachin așezase un schelet în mărime naturală din papier mâché, căruia îi pictase buze și unghii roșii și care era menit să îi amintească despre întâlnirea ei cu moartea de la spital.

Tablourile îi erau înșirate pe lângă pereți, în așteptarea lui Diego. Se schimbase deja de două ori. Acum purta o fustă lungă din mătase galbenă, cu dantelă la tiv, sub care își putea ascunde piciorul subțiat, iar pe deasupra, o tunică albă, fără mâneci și dreaptă, brodată la decolteu și pe umeri cu fir roșu. Găsise acest obiect vestimentar tradițional numit huipil în dulapul mamei ei și îl împrumutase. Aruncă o privire în oglindă. Lumina soarelui se ițea prin ușa deschisă, căzându-i din spate pe păr şi făcându-l să strălucească. Privi pe terasă pentru a vedea dacă nu cumva ajunsese deja Diego. Toate camerele din casa părinților dădeau spre terasă, un dezavantaj al acestui stil de construcție fiind că întotdeauna te deranja cineva. De pe terasă puteai privi practic în toate încăperile.

Frida știa că mama ei își făcea de lucru prin bucătărie, pentru a nu rata sub nicio formă sosirea lui Diego Rivera și pentru a nu-l pierde din vedere. Ieși nerăbdătoare în curte, unde mirosea minunat a flori de

portocal. În jurul bătrânului copac aflat chiar în centrul curții interioare, erau înșirate ghivece cu toate plantele posibile.

Fără să se gândească, Frida apucă creanga cea mai de jos și se cățără în portocal. Știa exact unde să își pună picioarele. În copilărie se ascunsese cu orele în frunzișul des al acestuia, urmărind ceea ce se petrecea în casă și pe stradă. Nimeni din familie nu îi cunoștea ascunzătoarea, care îi aparținea numai ei. Uneori, membrii familiei ei se agitau, căci nu o găseau niciunde. „Frida, uneori parcă ești o stafie!“, îi zisese mama în mai multe rânduri, când apărea brusc după ce toți o căutaseră ore în șir.

Când îl văzu pe Diego intrând pe poartă de pe Calle Londres, căutând-o din priviri, începu să fluiere Internaționala. Bărbatul se uită uimit în jur, descoperind-o deasupra capului său.

Izbucni într-un râs zgomotos.

— Te dai jos? Sau vrei să urc eu la tine?

La ideea că acel bărbat corpolent s-ar fi putut cățăra în copac, Frida chicoti eliberată. Coborî agilă. Gheața se spărsese.

— De unde te inspiri? o întrebă studiindu-i tablourile cu obrajii sprijiniți în mâini.

— Pictez ce văd în jur. Eu… în ultima vreme nu am ieșit prea des din casă.

— Am auzit de accident, o întrerupse el. De aceea ai uneori mersul ciudat.

Frida nu intră în amănunte.

— Nu am avut alte subiecte. Doar pe mine și familia mea. Eu nu pot picta Revoluția cum o faci tu. Revoluția mea se întâmplă în interior. Eu însămi sunt o revoluție.

— O revoluție?

Frida încuviință.

— Da. În tablourile mele mă caut pe mine însămi. Pe cea care a mai rămas din mine după accidentul ăla nenorocit. M-am făcut praf în autobuz, iar în tablouri încerc să mă recompun. Caut ceva care să facă legătura dintre mine și viață.

În timp ce povestea, îl privea plină de speranță. Diego tăcu și o privi îndelung în ochi. La rândul ei, Frida citi într-ai lui că înțelegea despre ce vorbea.

— Atunci, nu te opri, îi zise el. Pictează-ți propria revoluție. Nu-ți fie teamă de nimic atunci când pictezi. Lasă să iasă totul la suprafață. Nu te lăsa oprită de nimeni și de nimic.

Ajunse la ușă din doar câțiva pași.

— Mă întorc săptămâna viitoare.

Tweet