Gabriel Gafiţa lansează volumul Zahăr şi miere: „diplomaţia, categoric o experiență demidulce”

După succesul romanului „Du-te departe de mine”, publicat în anul 2014 la editura Nemira, scriitorul şi diplomatul Gabriel Gafiţa nu s-a culcat pe o ureche şi a continuat să facă ceea ce a demonstrat că îi iese foarte bine: să scrie. Rezultatul, savurosul volum de proză „Zahăr şi miere”, ce cuprinde episoade memorabile ale carierei sale diplomatice, va apărea în curând şi ocupă prim-planul cultural cu două evenimente importante: lectura publică de pe data de 24 septembrie, orele 17.00, ce va avea loc în foaierul de lectură Calea Victoriei nr. 88 din cadrul celei de-a patra ediţii Strada de C’Arte şi, bineînţeles, lansarea oficială de pe data de 1 octombrie, orele 19.00, la Cărtureşti Verona.

În cotinuare vă prezentăm un interviu realizat recent, în care l-am întrebat pe Gabriel Gafiţa, printre altele, cât din experienţa sa diplomatică a fost zahăr şi cât miere:

Î: Unul la şcoala de fete… două la prefectură… apropos de pasajul care deschide volumul Zahăr şi miere, cât din spiritul caragialesc se regăseşte în misiunile diplomatice româneşti din lume?

R: Misiunile diplomatice românești din lume sunt instituții foarte serioase, care adeseori trebuie să facă față unor situații complicate cu un minimum de mijloace. Este și cazul povestirii care deschide volumul meu ”Zahăr și Miere”. Spre deosebire de Pristanda, care numără aceleași steaguri de două ori, diplomatul din povestirea mea ține o contabilitate la sânge a steagurilor, tocmai pentru că nu are destule și nici nu are de unde face rost, dacă nu i se trimit din țară, iar obligațiile sale internaționale sunt foarte mari, pentru că România a reprezentat o vreme Franța în Irak și pentru că avea de arborat steagul românesc și pe Ambasada Franței. În toate mediile sociale sau profesionale apar uneori și episoade comice, absurde sau situații anecdotice, hazlii. Nu înseamnă că mediul respectiv social sau profesional este frivol sau marcat de superficialitate, după cum nu înseamnă nici că o anecdotă sau un episod hazliu nu poate ascunde o neputință, un conflict, o dramă, o tragedie chiar. În toată literatura mea lucrurile cele mai crude se spun cu zâmbetul pe buze. Îi provoc însă pe cititorii mei ca, după ce se amuză pe seama comicului de situație sau de limbaj, să reflecteze la dramatismul situațiilor din carte și la complexitatea personajelor.

Î: Cum se simte scriitorul Gabriel Gafiţa în pielea diplomatului? De unde începe observatorul şi unde se termină slujbaşul?

R: Se simte foarte bine și echilibrat, deoarece imaginația și fantezia literară se completează în mod util cu profesia diplomatică, ce oferă o contrapondere de sobrietate, rigoare, analiză și precizie în atitudinea publică și în tratarea textelor. Și diplomatul trebuie să fie un bun observator, ca și scriitorul. Pentru el detaliile pot spune chiar mai mult decât pentru scriitor, căci fiecare detaliu are un substrat politic, precis, care se cere interpretat corect. Scriitorul poate interpreta liber detaliul, îl poate filtra prin imaginație, îl poate transfigura, așa cum încerc eu să fac atunci când scriu literatură și cum nu am voie să procedez atunci când scriu o analiză a unui fenomen politic din străinătate, un raport de la o reuniune, o evaluare a oportunității unei decizii, sau o scrisoare către un partener străin. De altfel ceva din precizia necesară a stilului diplomatic, funcționăresc să-i spunem, cred că străbate din tonul cărților mele, care în general evită poetismele, formulările aproximative, fluxul conștiinței, arborescența. Eu scriu simplu, precis, neechivoc. De aceea, cred, se și citesc atât de ușor cărțile mele, fără totuși ca subiectele să fie simpliste ori superficiale.

Î: Umbrele-kalaşnikov, hands-free-uri cu bluetooth… ce procent din munca unui diplomat are de-a face cu gadgeturile de tip Bond?

R: Nici un procent. Diplomatul e mai mult un birocrat, adică exact opusul imaginii lui James Bond. Cât despre umbrela veche folosită metaforic pe post de kalașnikov, al cărui foc automat este sugerat verbal, ea reprezintă o ironie amară față de încercarea de recuperare a destinului tragic al unui om care și-a petrecut tinerețea în închisorile comuniste. Bătrânul combatant ajunge să arate în mod inconștient exact ca cei pe care îi combate neîncetat și care au adus comunismul în România. Despre hands-free cu bluetooth, vă invit să comentăm dimineața în metroul din București: veți vedea câte un tânăr de succes, îmbrăcat într-un costum rămas cam scurt, cu mapă diplomat, fără mașină, dar a cărui ambiție se citește pe fața și în toată ținuta lui, dotat cu hands-free și bluetooth montate la locul lor și în care rostește doct, ca să-l audă toți cei din metrou: ”Vizavi de problema tăierii moțului avem dăcât două altrnative”. Ăsta da, James Bond de București. Personajul meu care apare cu hands-free și bluetooth la ambasadă își primește porția de sarcasm și le lasă apoi pe amândouă acasă.

Î: Cum aţi aprecia evoluţia de la volumul precedent, ”Du-te departe de mine”, la acesta? Este cel din urmă poate mai detaşat, mai puţin personal, sau dimpotrivă?

R: În romanul de anul trecut, ”Du-te departe de mine”, am încercat o formulă mai strictă, mai riguroasă, deoarece personajul central al romanului este un om extrem de riguros, fost militar, de fapt fost agent secret, care e nevoit să se adapteze vremurilor noi și să-și modifice mijloacele de acțiune în consecință. O face cu greu, cu rezistență. De aceea și stilul romanului este economic la maximum, ținut sub un control sever, fără excese de psihologie, de dialog, de  speculație. Cu volumul actual de povestiri, ”Zahăr și Miere”, am încercat o formulă mai flexibilă,  am lăsat imaginația să zburde mai liber. Mi-a plăcut să schimb stilul de la o povestire la alta, fiindcă era vorba de medii sociale diferite, am folosit mai mult dialogul și m-am jucat cu diversele stiluri de a vorbi. Dacă în roman acțiunea s-a născut mai greu, mai elaborat, mai chinuit,  în volumul de față fiecare povestire a ieșit dintr-o suflare, dintr-un joc al imaginației. Desigur și pentru o carte și pentru cealaltă am adunat ani de notițe, însemnări, crochiuri, care apoi s-au materializat, dar, într-adevăr, volumul de povestiri s-a născut mai ușor, mai în joacă, aș spune, decât s-a născut romanul. Niciuna dintre cărți nu este autobiografică, pentru că nu-mi place să scriu despre mine și problemele mele, dar este foarte personală, fiindcă îmi place să mă identific total cu subiectele despre care mă decid să scriu.

Î: ”Zahăr şi Miere” mizează foarte mult pe umor, mai precis pe comicul de situaţie, uneori de limbaj. Aţi întâlnit însă şi situaţii tragice, care poate că nu au prins shortlist-ul evenimentelor care compun cartea în forma actuală?

R: Da, categoric. Viața diplomatică te pune în fața unor situații-limită de multe ori, mai ales când te găsești în străinătate, unde îți lipsesc punctele de reper de acasă, unde ești mai expus la jocul întâmplării, într-un cuvânt, ești mai vulnerabil. Și cu atât mai vulnerabil când ești chemat să-i înțelegi sau să-i ajuți pe alții. Am văzut destule drame pornind de la probleme medicale ce rămâneau în suspensie din cauza absenței banilor până când ajungeau la deznodământul nedorit, destule familii dezbinate de traiul simultan în țară și în străinătate, destui copii cu studiile și destinul bramburite de mutarea părinților dintr-o țară în alta, destui români escrocați de alți români sau de alți străini, destui români care încercau să escrocheze la rândul lor. În închisorile străine sunt mulți cetățeni români prinși la furat, cu carduri clonate sau încercându-și norocul cu droguri în bagaje. Ca ambasadă nu le poți oferi decât, cum spunem noi, asistență consulară, adică un sfat, o sugestie, un act provizoriu, le poți recomanda un avocat, îi poți vizita în închisoare, le mai poți duce câte un lucru de strictă necesitate. Familiile din România sunt convinse că ai lor sunt toți nevinovați și că e de datoria ambasadei să-i scoată din închisoare sau să influențeze acțiunea în justiție, de unde nerăbdarea, iritarea, acuzațiile și finalmente frustrarea tuturor. Din când în când mai intervine și mass media și mai toarnă gaz pe foc, făcând din drama unor oameni în străinătate o știre de senzație.

Î: A deranjat vreodată pe cineva faptul că, până la urmă, vehiculaţi şi transformaţi în proză informaţii pe care unii poate le-ar fi dorit confidenţiale?

R: Vreau să vă asigur că ceea ce trebuie să rămână confidențial rămâne confidențial în toate cărțile mele. Dacă am pornit, poate, de la o replică deosebită, sau de la un pretext anume în construirea unei situații sau a unui personaj, acestea s-au depărtat în asemenea măsură de punctul inițial și au dobândit viața lor distinctă încât reprezintă un produs al ficțiunii literare, care propune un model inedit, o realitate posibilă. A, dacă unora dintre cititori li se pare că-și recunosc defecte sau păcate, asta nu mai e problema mea. E problema lor.

Î: ”Zahăr şi Miere” este până la urmă un titlu foarte sugestiv în ce priveşte experienţa dumneavoastră diplomatică. Trăgând o linie în momentul acesta însă, consideraţi că a fost o experienţă mai mult dulce sau mai degrabă acrişoară?

R: Mă puneți în fața aceleiași dileme pe care o am când merg să cumpăr vin: demidulce sau demisec? Trăgând o linie acum, afirm că a fost categoric o experiență demidulce, altfel nu aș fi insistat în această profesie timp de aproape 25 de ani. Am cutreierat o bună parte din emisfera nordică și am făcut chiar trei incursiuni în emisfera sudică. Am ajuns dincolo de Cercul Polar de Nord, am schimbat de mai multe ori avionul la Ciudad de Panama, care e un fel de Frankfurt al Americii Centrale și am purtat convorbiri oficiale la Pyongyang. Am însoțit negocierile încheiate prin contractarea Unității 2 de la Cernavoda și am negociat la Budapesta parteneriatul privilegiat semnat ulterior de România cu Ungaria. Am participat la summit-ul UE-Africa din Libia cu trei luni înainte de căderea lui  Ghaddafi. Au fost, bineînțeles, și destule momente demiseci pe parcursul acestei perioade, pentru că viața, sau cariera, nu e formată numai din succese. Am tras aproape mereu ponoase de pe urma celor mai mari victorii ale mele și am învățat, cu greu, fiindcă uitam de fiecare dată, că orice reușită se plătește în societatea românească. Dar, vorba lui Frank Sinatra, ”I did it my way”. Adică îmi asum deopotrivă și cele bune și cele rele care mi s-au întâmplat.

Î: Urmează să lansaţi volumul ”Zahăr şi Miere” la Cărtureşti Verona pe data de 1 octombrie. Cu ce aţi dori să rămână publicul după eveniment?

R: Aș vrea ca publicul să fie convins că a cumpărat o carte care, în măsura în care îi va oferi divertisment pornind de la situații, personaje și dialoguri comice, îi va oferi și prilejuri de reflecție asupra caracterului complicat, dur și necruțător al realității în care trăim și unde nimic nu este primit cadou, ci totul are un preț . Aș vrea ca cititorii să fie conștienți că realitatea din jurul nostru, sau din țările pe care le admirăm sau la care visăm, nu are nimic idilic, ci impune reguli aspre, condiții greu de acceptat și dezvoltarea unor mijloace de autoapărare care să ne facă mai rezistenți la competiție. Rezistența sub dictatură e mai frustă, mai brutală, mai lipsită de compromisuri; competiția în democrație e mai insidioasă, mai subtilă și cu atât mai perversă cu cât prezintă aparența libertății. Dacă această carte a mea reușește să zdruncine puțin conștiințele din comoditatea de a gândi oferite de televizor și Facebook  și să le facă mai alerte la lucrurile care ne înconjoară în realitate, înseamnă că eu, ca autor, mi-am atins scopul și deci mă pot apuca liniștit de următoarea carte.

Gafita 600p400

 

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.