Nu rataţi ocazia să cunoaşteţi anii comunismului prin intermediul unei mărturii sincere, nesofisticate! Un interviu cu Gheorghe Săsărman, autorul romanului Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său.

De profesie arhitect, sunteţi cunoscut ca un remarcabil scriitor de literatură SF. Cum s-a petrecut această trecere?
Gheorghe Săsărman (G.S.): Am debutat ca scriitor, student fiind la Institutul de Arhitectură, în 1962, când am câștigat premiul I pe țară și premiul internațional la concursul de povestiri SF organizat în șapte țări est-europene. Dar începusem să scriu încă din liceu, unde – împreună cu colegii de clasă Ion Pop, Virgil Stanciu și Ion Horotan – formam un grup cu preocupări literare, „al celor patru”. Așadar  n-a fost o trecere, ci o evoluție paralelă, care a continuat și după absolvirea facultății, în 1965, când m-am decis pentru profesia de jurnalist, critic și teoretician al arhitecturii, însă am perseverat și cu scrisul, astfel că în 1969 debutam editorial cu volumul Oracolul. Precizez că doar o parte dintre cărțile mele aparțin genului SF; altele (romanul Cupa cu cucută, piesele Farul și Deus ex machina, volumele de proză Cuadratura cercului și Vedenii, de pildă), țin de așa-numitul main-stream; iar toate la un loc sunt pur și simplu literatură.

Romanul Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său este diferit de scrierile dvs. de până acum. Cartea este prezentată ca fiind înrudită cu proza memorialistică. Care a fost intenţia dvs.: să scrieţi un roman autobiografic sau să presăraţi elemente biografice într-o operă de ficţiune pură?

G.S.: Am oscilat la început între memorialistică și roman, însă am ales a doua modalitate, deși este evident pentru cei ce mă cunosc că elementele biografice abundă în paginile cărții, iar ponderea ficțiunii este relativ redusă. Documentele reproduse în roman sunt autentice – am schimbat doar nume de persoane – și provin din propriul meu dosar de urmărit, pe care în 2007 l-am primit de la C.N.S.A.S. Formula adoptată are mai puțină importanță: intenția mea a fost să fac cunoscut destinul unui intelectual format în spiritul idealurilor comuniste, pe care trezirea treptată la realitate l-a determinat în cele din urmă să aleagă drumul exilului voluntar.

Este o carte pe care aţi recomanda-o cu precădere cărei vârste: celor din generaţia dvs. (care au trăit momentele descrise în roman) sau celor tineri (care află despre regimul comunist din manualele de istorie)?

G.S.: În primul rând celor tineri, cărora le ofer ocazia să cunoască acei ani prin intermediul unei mărturii sincere, nesofisticate, asupra celor trăite nemijlocit. Citind cartea, evident că și cei din generația mea își vor rememora trăirile, indiferent de ce parte a baricadei s-au situat atunci.

Ce oferă nou/diferit cartea dvs. din perspectiva imaginii României comuniste?

G.S.: Cred că în ultimele două decenii, în reconstituirea imaginii României comuniste a excelat perspectiva eroizantă a victimelor violenței fățișe – supraviețuitorii Sighetului și ai Aiudului, ai Piteștiului și ai Canalului, ai deportării în Donbas, în Urali sau în Bărăgan, deposedații de averi, politicienii fostului regim, intelectualii de formație veche. Romanul meu adaugă experiența, tipică și ea, dar mai puțin spectaculoasă, a celor care, fără să fi suferit urmările unei reprimări directe și fiind în teorie chiar beneficiarii sistemului, au îndurat în aceeași măsură efectele dezumanizante ale unui regim totalitar, ale mașinăriei arbitrarului, ale supravegherii, suspiciunii și fricii, într-o lume a depresiei și a schizofreniei. Asta și ca leac pentru o nostalgie ciudată, care riscă uneori să-i molipsească și pe cei ce știu doar din auzite despre ceea ce a fost.