Într-un moment al adolescenţei am avut legitimaţie de intrare gratuită pe toate stadioanele din Bucureşti. Pe atunci locuiam la bunici, pe Zorileanu, iar Luci stătea la mijlocul străzii şi ţinea cu Dinamo, aşa că i-am văzut pe Dudu, Mopsu’, Procuroru’, Ţeţe şi Chirăilă mai des decât pe propriii mei părinţi, care stăteau în Floreasca, chiar lângă fostul patinoar. A fost de departe trupa cea mai mare din toate timpurile a lui Dinamo… şi v-o spun cu toată responsabilitatea părintelui care l-a dus pe Tudor în landou la meciurile Stelei într-o vreme în care apariţia mireselor furate la derbiurile bucureştene încă nu devenise punct obligatoriu în desfăşurătorul nunţilor cu ştaif.
Vizavi de stadionul Dinamo, pe colţul dintre Ştefan cel Mare şi Tunari, exista un bar unde am băut ceva romuri pe-atunci, holbându-ne la fotbalişti renumiţi care veneau să se destindă după meciuri.
La cincizeci de metri de barul acela a locuit Liviu Moldovan.

Anul 2000 a fost ca oricare altul – cu deziluzii şi satisfacţii. Deziluziile s-au adunat în dreptul meu. După zece ani ca redactor literar, am încetat colaborarea cu Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice/CPSF Anticipaţia şi Almanahul Anticipaţia, şi tot atunci mi-am luat rămas bun de la Nemira – oricum la Nautilus nu stătusem decât trei ani. Satisfacţiile au fost mai mult ale Ioanei, care a declanşat operaţiunea Azuga, mi-a pus-o în braţe şi… a long, hot summer. (Casa am inaugurat-o în decembrie şi după o lună ne-am răsturnat cu autocarul în Austria, însă povestea asta-i pentru altă dată.) În tot cazul mi se făcuse lehamite de F&SF şi acreala m-a ţinut vreun an, timp în care n-am citit decât mainstream şi istorie.

L-am cunoscut pe Liviu la Bookarest 2001 de la Teatrul Naţional, unde venise cu Cristi Lăzărescu. Ne-am reîntâlnit la lansarea volumului de povestiri al lui Florin Pîtea, în Observatorul Astronomic, unde se ţin actualmente şedinţele ProspectArt. Am stat de vorbă, am schimbat numere de telefon şi după câteva zile am ieşit la o băută cu prietenii comuni Florin şi Mirel Palada (bloggerii îl pot şti ca Turambar).
Data următoare l-am vizitat acasă; pe atunci Liviu era student la Ştiinţe Politice – cred că în ultimul an – şi arăta ca un rocker masiv (mă rog… cam toţi sunt masivi pe lângă mine), cu plete, inteligent şi pasionat de F&SF. Cărţi anglo-saxone pe nu mai ştiu câte rânduri îi ticseau un perete din sufragerie, iar în lungul celorlalţi trei pereţi se întindeau calculatoare – parcă era o Café Internet de apartament 🙂

Cum spuneam, veneam după o pauză în care rămăsesem binişor în urmă cu F&SF-ul, iar Liviu m-a tot bătut la cap până am împrumutat de la el primul volum din GRRM… şi n-o să uit toată viaţa cum m-am întâlnit cu Mirel în piaţa Moghioroş în ajunul unui Crăciun. Era o iarnă geroasă şi uscată, fără zăpadă, dar însorită, toată lumea era roşie în obraji de frig şi zaibăr şi târa fericită damigene, porci morţi şi brazi, iar eu şi Mirel ţineam de cărămida Iureşul săbiilor (mie nu-mi venea să-i dau drumul; el m-ar fi pocnit, doar ca să mi-o ia mai repede şi să fugă acasă s-o citească), vorbeam simultan şi mai că nu ţopăiam pe loc, într-atât eram de surescitaţi de proza lui Martin – la fel ca puştii din galerie, când dă gol echipa favorită şi sunt fericiţi, au trecut dincolo de cuvinte şi nu pot decât să se uite unul la celălalt, să rânjească cu gura până la urechi şi să sară în sus şi-n jos.

Liviu avea o bibliotecă senzaţională, eu eram cu chef de lecturi şi am împrumutat o mulţime de cărţi superbe; de la el am avut şi primele e-books. Vreo doi ani ne-am întâlnit aproape regulat; am frânturi de amintiri despre localuri cu bere belgiană nefiltrată, stinsă cu sticle de vin roşu, şi de un bar franţuzesc la demisol unde am aruncat cu fripturi de vită după ospătăriţă 🙂 După aceea ne-am văzut mai rar – aşa cum se întâmplă în viaţă – , am auzit despre el că ar lucra la Antena (sau Realitatea?), am mai trecut pe Ştefan cel Mare, dar la interfon nu răspundea nimeni, eu îmi pierdusem telefonul şi tot amânam să-i aflu numărul de la alţii…

Săptămâna trecută Disfuncţia realităţii a  fost lansată la Gaudeamus şi mi-am amintit pentru a-nu-ştiu-câta-oară de Liviu. Citisem de la el o sumedenie de tomuri groaznic de groase, totuşi Zorii nopţii mi se păruse realmente descurajantă. Până la urmă intrasem în sevraj şi-i cerusem primul volum.

Disfuncţia realităţii a fost pentru mine ca o carte pe care ai citit-o în copilărie şi ţi-a plăcut enorm, ai mai recitit-o de-a lungul timpului, dar începi să înţelegi că nostalgia te leagă la ochi şi atunci o laşi pe raft şi te mulţumeşti s-o priveşti cu drag. Pentru ca apoi cineva să rescrie cumva cartea aceea, păstrând tot ce era electrizant, însă în acelaşi timp suflând colbul mucegăit, ştergând pânzele stingheritoare de păianjeni, lustruind-o sclipitor şi aplicându-i cele mai ultramoderne culori fluorescente, astfel încât îţi păstrează încântarea iniţială şi în acelaşi timp ţi-o sporeşte.

Sigur că da, privind retrospectiv, Steaua Pandorei mi se pare mai atent editată decât Disfuncţia realităţii, dar spun cu mâna pe inimă că trilogia Zorii Nopţii a însemnat pentru mine revelaţia SF a anilor respectivi. Nu eram fan al operei spaţiale/space opera, nu-mi plăcuseră niciodată E. E. Smith, Williamson şi Hamilton, mai degrabă strâmbam din nas la Cherryh şi în general manifestam o superioritate elitistă faţă de subgen, cu excepţii ca Vinge sau Simmons. Cu Hamilton însă am descoperit noul val englez şi după aceea am mâncat pe pâine Reynolds, McLeod, Banks, Baxter şi antologiile New Space Opera Renaissance şi The New Space Opera.

Acum două zile am făcut rost de telefonul lui Liviu şi l-am sunat. Face nu-ştiu-ce cu energii neconvenţionale în Serbia, nu mai locuieşte pe Ştefan cel Mare, dar ne vedem peste două săptămâni când se întoarce în Bucureşti. Sunt curios ce o să găsesc după atâţia ani prin biblioteca lui.