Spaţiul revelaţiei, prima carte din trilogia cu acelaşi nume, de Alastair Reynolds, vă aşteaptă acum la precomandă!

Amarantinii au fost distruși în urmă cu nouă sute de mii de ani. Poate pentru că au avut ghinion sau poate din altă cauză. Pentru cei care colonizează acum planeta, Resurgam nu prezintă aproape niciun interes, nici măcar după descoperirea unui oraș amarantin multă vreme ascuns și a unei statui gigantice înfățișând un amarantin înaripat.

Strălucitul savant Dan Sylveste vrea să afle adevărul cu orice preț. Amarantinii au fost ștersi de pe fața planetei dintr-un motiv. Însă pericolul e mai mare și mai aproape decât și-ar putea imagina…

În continuare vă invităm să citiţi un interviu cu Alastair Reynolds.

Vă consideraţi scriitor sau om de ştiinţă?

Acum, doar scriitor. Sunt un fost om de ştiinţă. Nu m-am oprit din a gândi ştiinţific, dar nu mai fac asta acum. Sunt scriitor.

În legătură cu trecutul dvs, ies în evidenţă câteva elemente: sunteţi de origine din Ţara Galilor, dar aţi locui mult în Olanda, v-aţi specializat în astronomie şi aţi lucrat la Agenţia Spaţială Europeană. Cum v-au influenţat aceste experienţe cariera de scriitor?

Chiar dacă m-am născut şi am copilărit în Ţara Galilor, am făcut şcoala în Cornwall şi nu mă consider neapărat galez. Am petrecut mai mult timp în alte părţi, dar mă întorc din când în când la familia mea de acolo.

Cât despre science fiction şi astronomie, nu îmi aduc aminte vreun moment în care nu am fost fascinat de ambele. Tatăl meu avea o serie de benzi desenate, printre care şi o aventură a lui Dan Dare, pe care am recitit-o de multe ori. Era vorba despre un complot prin care se dorea sabotarea Jocurilor Olimpice de pe Venus. Şi îmi aduc aminte că aveam un poster uriaş în dormitor, cu planetele sistemului solar – asta pe la 4 sau 5 ani – care cu siguranţă m-a influenţat.

Momentul cel mai important a fost când aveam 8 sau 9 ani şi a apărut o revistă numită Speed&Power. Era plină de articole despre elicoptere şi avioane, dar aveau şi vechi proze de Arthur C. Clarke. A fost prima oară cânđ am citit SF şi încă îmi amintesc multe din povestiri. Mai târziu, au publicat şi poveştile lui Isaac Asimov, care au avut şi ele o influenţă mare asupra mea – seria cu Roboţii şi altele. Pentru mulţi ani, Clarke şi Asimov au fost pilonii universului meu SF. În adolescenţă am început să scriu propriile poveşti SF, dar ştiam că voi deveni om de ştiinţă, probabil astronom, dar eram interesat de fizică.

Pe la 16 ani, am terminat romanul început încă de când aveam 13 ani şi apoi am început să scriu multe proze scurte. Am scris un alt roman la 18 ani, iar atunci deja citeam Joe Haldeman, Gregory Bendford şi Frederik Pohl. Un an mai târziu am studiam deja astronomia la Universitatea Newcastle-Upon-Tyne şi am descoperit revista Interzone. Le-am trimis prima mea poveste în 1986 şi am continuat să le trimit timp de 3 ani, până când au cumpărat una din ele, fapt pentru care le sunt recunoscător. La acel moment îmi dădeam doctoratul în Scoţia,, iar apoi am ajuns să lucrez pentru Agenţia Spaţială Europeană în Olanda.

Tindeţi să creaţi universuri uriaşe şi să vă concentraţi apoi pe un singur element uman în toată această imensitate… 

Cred că poveştile care meg cele mai bine sunt cele care se concentrează pe personaje, în loc de peisaje.

Asta se vede în scrierile dvs. Vă concentraţi mai degrabă pe efectele călătoriilor spaţiale, decât pe tehnologia din spate.

Încerc mereu să îmi amintesc că personajele din carte trebuie să fie ancorate în viitorul şi lumea în care trăiesc, deci, pentru ele, ceea ce noi am privi ca tehnologii avansate, este un lucru obişnuit. Nu se vor împiedica de un dispozitiv. O navă spaţială este pentru ei doar un mijloc de ajunge din A în B şi nu le pasă neapărat cum funcţionează. Încerc să nu intru în detalii plictisitoare, cum se întâmplă în SF-ul slab, în care afli cum funcţionează un motor, decât dacă este important pentru poveste.

Spaţiul revelaţiei împarte cu o parte din prozele scurte scrise de dvs viziunea unui viitor istoric şi ambiţios. Ne puteţi spune care sunt trendurile pe care le exploraţi în serie? Conceptul de Demarhie este, de exemplu, foarte interesant.

Aşa cum am mai spus, am început să scriu proze scurte pe la 16 ani şi am fost influenţat foarte mult de Larry Niven, în special Known Space. Atunci mi-am creat şi eu propria versiune, cu extratereştrii ciudaţi şi alte invenţii, dar era deloc original. Din acea istorie a viitorului am păstrat totuşi câte ceva pentru ceea ce scriu acum. Încerc să fac ceva similar ca anvergură, complexitate si culoare, dar constrâns de viteze subluminice şi cu mai mult accent pe natura extratereştrilor.

Istoria din viitor a evoluat organic şi nu mi-am făcut prea multe notiţe pe tema asta. Sunt trenduri pe care le explorez, cum ar fi expansiunea umanitaţii în galaxie, fragmentarea oamenilor în diverse specii, ostilitatea din univers, dar toate acestea au fost explorate complex de alţi scriitori, aşa că nu îmi asum originalitatea în acest aspect. Dacă e ceva ce consider original, este încercarea de a crea un space-opera de mare anvergură, într-un stil baroc şi în contextul fizicii lui Einstein, fără viteze şi comunicare supraluminice. Îmi place asta, pentru că îmi permite să creez la fel de multe poveşti pe cât mă limitează.

Cât despre Demarhie, este un termen politic real, creat, cred, de un teoretician politic din Australia, Burnheim. Înseamnă democraţie absolută, fără o structură de conducere. Am descoperit asta într-o povestire de Joan D. Vinge. Odată ce l-am descoperit, l-am preluat şi mă mir că nu a fost folosit şi de alţi scriitori.

În povestea scrisă de Vinge, Demarhia presupunea că toată lumea are acces la o tehnologie electronic de vot. În cazul meu, am pus această tehnologie în capetele cetăţenilor din Demarhie, astfel încât sunt mereu conectaţi la acest sistem de voinţă consensuală. Nu susţin acest sistem în niciun fel; este doar o încercare de a crea o societate din viitor interesantă, pe care să o contrapun cu alte culturi care au adoptat o tehnologie neutră.

În acest viitor, în special în Spaţiul revelaţiei, prezentaţi, foarte credibil, tehnologia avansată ca fiind departe de a fi perfectă. Oraşele decăzute şi navele bolnave predomină, totul este guvernate de programe pentru zboruri subluminice şi nimic nu funcţionează cum ar trebui. Este asta o extrapolare a realităţii contemporane?

Răspunsul pragmatic, şi probabil cel mai bun, este că e mai simplu să scriu despre decădere şi probleme, decât despre lucruri care funcţionează perfect; sunt mult mai multe adjective pe care le pot folosi, de exemplu şi lucruri care nu merg cum trebuie generează automat poveşti. Îmi place să ofer informaţii vizuale în scrierile mele, de fapt, încerc intenţionat să creez lucruri care ar arăta bine într-o pictură sau într-un film. În Spaţiul Revelaţiei este o estetică pe care am încercat să o păstrez; tehologia pe care o descriu este ornamentată mai mult sau mai puţin. Nu ştiu dacă viitorul nostru va arăta aşa. Îmi pot imagina uşor un viitor ultra-tehnologic, în care totul funcţionează minunat, cum este în seria Cultura, a lui Iain M. Banks.

Pe lângă această atmosferă de ineficienţă şi decădere, în Spaţiul revelaţiei se simte şi un goticism tehnologic: maşinăriile şi artefactele sunt bântuite, cybrgii sunt torturaţi sau posedaţi de implanturi. Cum de lucraţi cu elementul supranatural în SF?

În parte, pentru că îmi plac poveştile cu fantome şi atmosfera generală că moartea se apropie. Îmi plac şi Sisters of Mercy şi alte trupe de rock. Când mi-am imaginat Ultranauţii, echipajul de cyborgi de pe navă, m-am tot gândit la o mutaţie nenaturală între Borgi, Edward Scissorhands, New Age Travellers şi Andrew Eldritch.

Surse: Something wicked şi Infinity Plus.