Cu riscul de a folosi un clişeu, ştiu bine că G. R. R. Martin nu mai are nevoie de prezentare. Ce-i drept, recunosc, cu o urmă de nostalgie, că-mi plăcea mai mult să-i disec operele pe vremea când nu era arhi-cunoscut în România. Se întâmpla în urmă cu vreo 5-6 ani (atât de mult, deja?!), când o prietenă (traducătoarea romanelor sale în Croaţia) mi-a făcut un cadou absolut deosebit de ziua mea: primele patru volume ale seriei A Song of Ice and Fire, tradusă la noi sub numele de Cântec de gheaţă şi foc şi ecranizată de HBO sub – deja franciza Game of Thrones.

Pe atunci le-am citit fără să am vreme de masă ori somn (mi se întâmplase, înainte, numai cu operele lui Tolkien sau Herbert). Aproape simultan cu o prietenă foarte dragă; o întâmplare fericită, pentru că am avut cu cine să mă entuziasmez pe marginea unui tip de fantasy pe care nu-l mai întâlnisem până atunci: un fantasy realist şi crud, privit nu doar din perspectiva eroilor „buni”, clasici, albi şi luminoşi, ci care dovedeşte că fiecare om are o parte întunecată şi una… mai puţin întunecată; care testează limitele fizice şi psihice ale protagoniştilor săi, înlăţuindu-i, pe drept, într-un „iureş al săbiilor” (aşa se numeşte cel de-al treilea volum al sagăi, pentru neofiţi).

Nu-i voi face însă elogiul lui Martin. Nu acum. Aş obosi. M-ar durea încheieturile. Am atâtea argumente pro şi contra lui, încât un necunoscător ar pretinde că aud voci, şi de aceea părerile îmi sunt într-atât de conflictuale. Nu, elogiul şi critica vor veni cu altă ocazie. Acum doresc să prezint Lumina ce se stinge (Dying Of The Light), primul roman publicat de acest autor, în 1977. Am citit versiunea publicată de Nemira, în traducerea (deosebită) a Ruxandrei Toma – pe care-mi permit să o felicit pentru autenticitate şi păstrarea firului narativ. Ştiu cât de dificil scrie Martin; am avut privilegiul de a-l citi în original, cu vârf şi îndesat.Lumina ce se stinge este un roman pur SF, fără a avea însă încărcătura terminologică la care te-ai putea aştepta, citindu-l. O binecuvântare pentru aceia dintre noi care, asemeni mie, pot ingera science-fiction-ul doar dacă are o doză zdravănă de fantasy în cocktailul rezultat. A se vedea: Dune – saga mea SF favorită. A se vedea şi că nu sunt capabilă (încă) să mă ţin bine de-un Asimov. Deşi am încercat!

Romanul nu conţine, nici pe departe, structura complexă care l-a consacrat pe Martin. Avem un număr extrem de restrâns de personaje, dintre care patru – cinci esenţiale. Nu există perspective diferite oferite direct, acestea fiind, eventual, sugerate de reacţiile protagonistului. Acesta, Dirk t´Larien, este un soi de anti-erou, neamator de conflicte, căruia nu îi place să se implice în lupte directe şi nu dispune de curajul feroce şi de nepăsarea sinucigaşă caracteristice eroilor tipici ai genului. Ce-l animă, însă, este dorinţa de a înţelege ce s-a întâmplat în trecut, cu şapte ani în urmă, când iubita sa, Gwen Delgado, a hotărât să-l părăsească.

Dirk o regăseşte pe Gwen pe o planetă îndepărtată – Worlorn. O planetă solitară, sortită pieirii, o planetă a cărei populaţie se rarefiază, ale cărei oraşe se fărâmiţează şi mor, fără priveghi şi fără slujbă, fiindcă abia dacă mai există creaturi inteligente care să le plângă. Gwen nu mai este însă cea pe care o cunoscuse, cea pe care şi-o închipuise. Nu mai este „Jenny” a lui, un personaj mai degrabă inventat decât real. Gwen este legată prin jad şi argint deJaan Vikary, patrician Ironjade, membru al uneia din cele patru caste rămase să reprezinte poporul kavalaar. Iar Jaan Vikary are un teyn (un concept care-l însumează şi-l depăşeşte pe cel de prieten): Garse Janacek, care aduce aminte fanilor de Jaime Lannister (Cântec de gheaţă şi foc). Aceste legături nu sunt simple vorbe şi podoape metalice: sunt jurăminte, promisiuni, elemente ale unui cod al onoarei care le ghidează viaţa.

Gwen este nefericită – sau?

Citeşte continuarea pe Filme-cărţi.

Autor: Jules