Vă arătăm în AVANPREMIERĂ în colecția DAMEN TANGO, tradusă de către Cora Radulian, viața celei mai mari legende și cântărețe franceze, văzută prin ochii lui Michelle Marly: Madame Piaf și cântecul iubirii.

---

Fericirea se plătește cu lacrimi.

Mai mult decât oricare altă artistă, Édith Piaf reprezintă un simbol al curajului de a iubi. A fost o femeie care a dus la extrem și arta, și dragostea.

Paris, 1944: la finalul ocupației naziste, cântăreața Édith Piaf este acuzată de colaboraționism. Dacă va fi găsită vinovată, muzica ei va fi interzisă în Franța.

În timp ce încearcă, disperată, să își demonstreze nevinovăția, artista face cunoștință cu Yves Montand, un tânăr extrem de talentat, dar și nespus de ghinionist.

Cei doi se îndrăgostesc și fericirea trăită alături de Yves o inspiră pe Piaf să scrie un cântec care a devenit legendă: La vie en rose.

---

Fragment în avanpremieră

Trăgându-şi sufletul, Édith rămase lângă ghereta paznicului. Nu era ocupată, evident, iar administratora era pe undeva prin imobil sau poate că nu era de găsit. În haosul în care se afla în continuare Parisul, nu se ştia niciodată dacă viaţa îşi reluase mersul obişnuit de dinainte de război. Relatarea lui Andrée o zguduise pe Édith; acea poveste era cea mai bună dovadă a faptului că până şi oamenii pe care credea că îi cunoaşte puteau să ascundă ceva de care nu avea habar. Comportamentul lui Yves Montand se încadra în acest tipar. Nimic nu mai era ca înainte. Un parvenit care îndrăznea să defăimeze un star nu s-ar fi pomenit înainte. El ar fi putut profita de ea, nu ea de el. Iar ea fusese atât de generoasă, încât îi mai acordase o şansă. Sau atât de nesăbuită. Sau prea recunoscătoare pentru povestea lui Andrée. Şi asta primea în schimb. Dar promisiunea făcută Sfintei Tereza din Lisieux trebuia ţinută.

Édith îşi strânse umerii, urmând drumul cunoscut spre sală. Se mişca încet, evita să păşească ferm, astfel încât paşii ei să nu se audă de la distanţă. Pentru că purta pantofi mai joşi, cu tocuri groase, era simplu să se apropie fără să scoată un sunet. Pe holurile teatrului, înainte de prânz, era mai multă linişte decât oricând; din depărtate, prin uşile închise, răzbătea un solo de vioară, apoi fanfara unei orchestre mari. Mirosul uşor de usturoi, alcool, tutun şi farduri plutea în aer, la fel de familiar ca pereţii goi şi becurile slabe care se clătinau din tavan. În spatele scenei totul părea foarte trist, într-o notă discordantă cu activităţile de creaţie ale oamenilor care îşi desfăşurau aici munca artistică. La începutul carierei, Édith se minunase cum se potrivea acel miros cu acea lipsă de fantezie, dar între timp se obişnuise cu senzaţia aceea.

O uşă dădea într-un culoar cu pereţi din mătase roşie, o alta – pe scenă. Germanii făcuseră din Moulin Rouge, mai întâi, o sală de bal, care-i amintea lui Édith de localurile din Berlin pe care le văzuse în călătoriile ei. Localurile de noapte în care cântau orchestre mari pentru ca oamenii să danseze se pare că erau pe gustul nemţilor. Mai târziu, legendarul cabaret fusese transformat în cinema, unde soldaţii germani vizionau săptămânal filme germane (Wochenschau) despre campaniile victorioase ale Wehrmachtului de pretutindeni din lume. Scaunele păreau cel puțin neatinse; în rest, până la marea redeschidere, fuseseră necesare ample lucrări de renovare. Édith fu cât pe ce să răstoarne o găleată cu vopsea şi se strecură pe unul dintre rândurile de scaune din spate, în acorduri de pian. Nu era pentru ea, ci pentru tânărul de pe scenă.

Yves Montand stătea în conul de lumină al unui singur reflector, langă pianină, cu capul aplecat deasupra unui teanc de hârtii, în care erau, probabil, note cu textele cântecelor. În timp ce muzicianul de lângă el îşi făcea încălzirea, cantăreţul părea să caute ceva; şi-i dădu astfel privitoarei clandestine ocazia să-l privească mai bine, fără să-i fie distrasă atenţia de vocea sau de pălăvrăgeala lui.

Era surprinzător de înalt pentru un bărbat din sud, avea aproape un metru nouăzeci; şi abia acum îşi dădea seama ce bine arăta. Purta pantaloni negri şi o cămaşă de aceeaşi culoare; deschisese nasturele de la guler, se dezbrăcase de sacou. Avea o atitudine nonşalantă şi asta îi plăcu lui Édith mai mult decât nebuniile etalate pe scena de la ABC. I se părea că nu făcea deloc o impresie proastă când stătea liniştit; mişca doar mâinile subţiri, renunţase şi la paşii de dans, precum şi la pălăria de cowboy şi la sacoul în carouri. Nu mai era caraghios, ci doar un tip al naibii de atrăgător, după cum era nevoită să recunoască. Uimită şi, în acelaşi timp, bucuroasă de această constatare, Édith se lăsă pe spate.

Scaunul ei scârţâi uşor, dar zgomotul se pierdu în discuţia care se purta pe scenă.

— Piaf vrea să mă testeze, îl auzi ea pe Yves Montand, şi tonul lui trăda faptul că nu era tocmai bucuros de acest lucru.

După această constatare se îndreptă, îi întinse pianistului o partitură şi adăugă:

— Ei bine, atunci să-i arăt ce pot. Cred că ar trebui să ne încălzim înainte să vină.

Vorbea folosind un dialect care-i amintea lui Édith de primii ani din Place Pigalle. Aşa se vorbeşte pe străzile din Marsilia, se gândi ea. Auzise cântecul interpretat cu vocalele accentuate la marinarii din sud, care veneau la Paris ca să se distreze. In mod ciudat, nu-şi dăduse seama de asta în sala de la ABC.

Pianistul începu cu o introducere, pe care Édith o recunoscu de îndată. Era cântecul Que reste-t-il de nos amours? al lui Charles Trenet. În prima clipă o supără faptul că tânărul cântăreţ era doar o copie a altuia. Dar apoi îşi dădu seama că, fiind începător, probabil nu avea încă propriile cântece pe care să le interpreteze. Cel puţin, acesta era un cântec mai bun – şi mai franţuzesc – decât un şlagăr naiv cu care făcuse temenele în faţa americanilor.

Nu dură mult şi îşi dădu seama că nimic din interpretarea lui nu se asemănase cu nefericitul spectacol din seara de la ABC. Yves Montand povestea despre amintirile unui bărbat care stătea dinaintea unui foc stins din faţa casei lui şi se gândea la iubirile tinereţii sale. Vocea lui era profundă, foarte masculină, puternică și, în acelaşi timp, melancolică şi plină de dor. Un tânăr bărbat stătea singur lângă pianină în lumina slabă a unui reflector şi reuşise să umple scena uriaşă cu o prezenţă spectaculoasă. Prin sala întunecată şi goală, sări de pe scenă o scânteie care se transformă până la Édith într-o mare de flăcări, iar când el cântă despre sărutările furate, timbrul lui sună în urechile ei nespus de erotic.

Ca străfulgerată, se îndreptă pe scaun. Îl privi fix pe cântăreţul care îşi deschisese al doilea nasture de la cămaşă şi-şi suflecase manşetele mânecilor. Ieşiră la iveală antebraţele sale vânjoase şi bronzate, iar ea se întrebă dacă puful întunecat de pe pielea lui era chiar atât de moale cum i se părea de pe locul unde stătea.

El îi făcu un semn pianistului, care începu un cântec ritmat pe care Édith nu-l cunoştea. Textul era, în schimb, de-a dreptul amuzant; era vorba despre o bicicletă, iar Yves Montand reușise să ducă publicul într-o plimbare metaforică pe bicicletă; chiar dacă părea mai degrabă că la Marsilia decât la Paris.

Pianistul începu un scurt solo, în timp ce Yves Montand răsfoia încă o dată partiturile. Ţinându-şi respiraţia, Édith aştepta cântecul următor. În cele din urmă, începu Dans le métro, un cântec care devenise celebru datorită lui Roger Dann. Un zambet jucă pe buzele lui Édith. În urmă cu un sfert de oră ar fi fost supărată că locţiitorul tocmai încerca să-şi facă o imagine cu un cântec al originalului. După interpretarea anterioară nu făcuse decât să o amuze această mică parodie.

Odată cu acel cântec părea să renască bucuria valsului din vremuri trecute. Édith se temea că ritmul acelei armonii pline de viață avea să-l inspire pe Yves Montand la un interludiu dansant. Dar, spre deosebire de apariţia lui în costum de cowboy, de data asta, stătea pe loc şi se baza doar pe vocea lui. Ştia să cânte. Acest lucru era neîndoielnic. Şi el ştia asta. Ea se întreba doar de ce nu etalase același talent şi aceeași încredere în sine pe scena de la ABC. Așadar, mai trebuia şlefuit, dar, cu puţină îndrumare, acest italo-francez putea deveni cineva, de asta era sigură.

Purtată pe aripile energiei lui, care părea să treacă peste rândurile de scaune până la ea, Édith sări in picioare. Nu se mai ferea să facă zgomot. Cu paşi grei porni spre scenă.

Pianistul coborî mâinile înainte ca Yves Montand să se întrerupă. Acesta mai cântă câteva măsuri a cappella, înainte să strige revoltat în sala întunecată:

— Cum de îndrăzniţi să deranjaţi repetiţia?

— Destul. Ea păşi în conul de lumină de deasupra fosei orchestrei. Nu mai e nevoie să ascult.

— Oh, madame Piaf! păru surprins Yves Montand, dar nu prea bucuros.

Se apropie de marginea scenei cu mişcări lente, dar nu se aplecă spre ea.

— Încă nu am terminat.

Ea stătea în sală şi îi ajungea lui fix până la glezne. Observă că pantofii lui aveau nevoie de o talpă nouă. Acest gând o impresionă. Apoi îi trecu prin minte că Henri spusese că Yves Montand are douăzeci şi trei de ani. Avea exact cu cinci ani mai puţin decât ea, iar felul în care vorbea arăta că aveau origini similare. Deşi de obicei nu punea preţ pe precizarea stării ei civile, de această dată ţinu să-l corecteze:

— Mademoiselle, te rog.

Tweet