De la scriitoarea Rebecca Serle, autoarea bestsellerului Peste cinci ani, apare un nou roman O vară italiană care te plimbă pe drumurile din Positano și care prezintă iubirea în toate formele ei.

Când îi moare mama, viața lui Katy se dă cu totul peste cap. Carol i-a fost și cea mai bună prietenă, prima pe care o suna când avea o problemă, femeia care avea toate răspunsurile. De ani buni, mama și fiica plănuiau să plece într-o călătorie unică: la Positano, orașul magic vizitat de Carol înainte de a-l cunoaște pe tatăl lui Katy. Iar acum, tânăra trebuie să pornească singură spre Italia.

De îndată ce ajunge pe Coasta Amalfi, Katy e fermecată: falezele sunt spectaculoase, apele mării – de un albastru perfect, locuitorii – încântători, iar mâncarea – o desfătare. Așa că, încet, încet, simte că își recapătă bucuria de a trăi.

Până într-o zi când se întâmplă ceva imposibil: o vede pe Carol – frumoasă, bronzată și mai tânără cu 30 de ani. Astfel, în decursul unei incredibile veri italiene, Katy ajunge să o cunoască pe femeia care avea să-i devină mamă și despre care credea că știa totul.

O călătorie magică pe care chiar merită s-o faceți!

Associated Press

---

Fragment în avanpremieră

Nu e ușor să ajungi la Positano. Mai întâi, trebuie să zbori până la Roma, apoi să mergi de la aeroport până la gară, de unde să iei un tren spre Napoli. Din Napoli, trebuie să găsești o mașină care să te ducă de-a lungul coastei, la Positano.

Aterizez la Roma după treisprezece ore de la decolarea din Los Angeles, surprinzător de vioaie. Nu-mi place să zbor, nu mi-a plăcut niciodată. Iar ăsta e cel mai lung zbor pe care l-am făcut vreodată, ca să nu mai spun că e și primul pe care îl fac singură. Dar sunt ciudat de calmă în timpul lui. Chiar reușesc să și dorm.

Ajung rapid la stația de tren cu un taxi, iar drumul spre Napoli e o frumoasă călătorie de două ore prin peisajul rural italian. Am iubit mereu trenurile. Când locuiam cu Eric la New York, uneori luam trenul spre Boston ca să-i vizităm familia. Ador teatralitatea trenului: cum te poți uita pe geam ca să vezi ce anotimp este, cum totul se desfășoară acolo, pe sticlă. Frunzele roșii și portocalii, arse de toamnă, pământul acoperit de zăpadă în decembrie, care pare să grăbească venirea sărbătorilor ca o cariocă roșie pe un calendar.

Italia rurală este exact cum mi-o imaginam: dealuri verzi, case mici, portocaliul câmpurilor amestecat cu cerul albastru ca lacrima.

Până ajung la gara din Napoli și zăresc un bărbat de la Hotelul Poseidon care ține un carton cu numele meu pe el, deja zâmbesc cu gura până la urechi.

Nu mai sunt în Erewhon, făcând cumpărăturile săptămânale și vrând să-i dau telefon mamei să-i spun că au ulei de măsline la ofertă și s-o întreb dacă vrea și ea. Nu sunt la marginea Canionului Fryman, uitându-mă la șinele de tren și așteptând să vină și ea la tura de bicicleală de weekend. Nu sunt la Pressed Juicery, așteptând ca ea să coboare pe San Vicente, acoperită de pălăria ei cu boruri largi, ca să ne cumpărăm câte un Greens 3. Nu sunt acasă la mine; nu sunt acasă la ea. Sunt într-un loc nou, unde trebuie să fiu sprintenă, alertă, prezentă. Locul mă forțează să fiu prezentă, cum n-am mai fost de un an, poate mai mult. Când mama s-a îmbolnăvit, ne-am concentrat numai asupra viitorului: grija pentru ce va veni, pentru ce se putea întampla. Aici nu e loc de gânduri, doar de acțiune.

Am ales Hotelul Poseidon pentru că e foarte aproape de locul unde a stat mama acum mulți ani și pentru că e un hotel de care-și amintea cu emoție. „Au cei mai amabili angajați“, spunea. „Oameni buni, cu adevărat.“ Era un hotel vechi ‒ „totul e vechi în Italia“, zicea mama. Dar era fermecător, frumos și cald. „Are atâta personalitate și mustește de viață!“ spunea mama. „Iar terasa e sublimă, mereu scăldată-n soare“.

Îi dau valiza șoferului pe care îl cheamă Renaldo ‒ cei de la hotel au fost atât de drăguți, încât l-au trimis să mă ia de la gară ‒ și mă urc pe bancheta din spate a sedanului. E un Mercedes, ca multe taxiuri normale din Europa, dar tot mi se pare o extravaganță. Am ajuns la LAX într-o Honda Civic.

— Buoungiorno, Katy! „Bună ziua!“ mă întâmpină Renaldo.

E un bărbat viguros, n-are mai mult de cincizeci de ani și pare o fire răbdătoare.

— Bun venit la Napoli!

Odată ieșiți din Napoli, peisajul e ca un tablou: clădiri de apartamente, femei care pun rufele la uscat afară, căsuțe de teracotă, tufișuri verzi de toate formele; dar, când ajungem pe coastă, începe să se întrevadă adevăratul farmec. Coasta Amalfi nu doar că se desfășoară în fața noastră, ci pare să ne cheme mai aproape. Se zăresc marea de un albastru curat și casele de pe coamele dealurilor.

— E absolut minunat! îi spun.

— Și n-ai văzut încă nimic! Așteaptă numai! mă îndeamnă Renaldo.

Când ajungem, în sfârșit, la Positano, înțeleg ce vrea să spună. De sus, de pe drumul șerpuit, se vede tot orașul. Hoteluri și case colorate îngrămădite pe stânci, de parcă ar fi pictate. Tot orașul e construit în jurul golfului. Arată ca un amfiteatru, de unde se vede spectacolul mării. Apa albastră, strălucitoare, spectaculoasă.

— Bellissima, no? „Frumoasă, nu-i așa?“ mă întreabă Renaldo. Numai bună de fotografiat.

Mă prind de portieră și las geamul în jos.

Aerul e fierbinte și dens și, fiindcă mergem la vale, tot mai aproape de oraș, încep să aud cicadele. Le aud țârâitul și simt toată voluptatea verii.

Am ales iunie pentru călătorie fiindcă e puțin înainte de sezonul turistic. „Din iulie, locul se transformă într-o casă de nebuni, spunea mama. E mai bine să mergem în iunie, când e mai puțin asaltat de turiști, mai puțin aglomerat.“ Ea voia să se poată plimba liniștită pe străzi, fără să fie înghesuită de influenceri care fac poze.

Prietenii mi-au făcut liste cu restaurante unde se mănâncă bine și cu locuri pe care să le vizitez sau de unde pot să închiriez bărci pentru o zi, să plec până la Capri, și cu tot soiul de cluburi pe plajă presărate de-a lungul coastei, pentru care trebuia să iau taxiuri pe apă. Liste cu restaurante cocoțate pe dealuri, care nu aveau meniuri fixe, ci serveau feluri de mâncare proaspătă, ale căror ingrediente erau aduse de la fermele din jur. I le-am trimis pe toate mamei și ea a făcut tot desfășurătorul. Țin strâns în mână itinerarul nostru, stabilit până la ultimul minut. Îl pun la loc în geantă.

Când ajungem în vale, sunt întâmpinată de agitația unui orășel în plină vară. Femei în vârstă stau pe scăunele și ciripesc. Zăresc bărbați și femei pe Vespe. Se aud zgomotele tipice ale unei după- amieze târzii, agitate. Câțiva turiști rătăciți pe micul trotuar, cu telefoanele scoase, făcând poze. E vară în Italia și, deși se apropie ora cinci, e încă luminos și însorit. Soarele stă priponit sus pe cer, iar Marea Tireniană strălucește. Bărci albe stau încolonate pe apă, ca niște boboci. Totul e de o frumusețe nemăsurată, soarele pare să atingă totul deodată. Inspir și expir, și tot expir.

— Ah, iată-ne! spune Renaldo.

 Parcăm la Hotelul Poseidon, care, la fel ca restul orașului, e cuibărit pe coama dealului. Intrarea e complet albă, iar scările sunt acoperite de un covor verde. Flori de toate culorile pămantului ies din ghivece mari puse la intrare.

Deschid portiera și imediat mă cuprinde căldura, dar e primitoare. Mă îmbrățișează cald, deloc autoritar.

Renaldo îmi scoate valiza din portbagaj și urcă pe scări cu ea. Scot banii pe care i-am schimbat la aeroport; una dintre regulile lui Carol era să nu schimbi niciodată bani la aeroport („Cursul valutar e teribil!“), dar eram disperată. Îi întind câteva bancnote țepene.

— Grazie! „Mulțumesc!“ spun.

— Să vă bucurați de Positano, îmi răspunde. E un loc cu totul special.

Urc scările de la intrare și sunt primită de aerul rece din foaier. La stânga, o scară în spirală duce la etajul următor. Recepția e în dreapta, iar, în spatele biroului, stă o femeie ce pare să aibă în jur de cincizeci de ani. Are părul lung și negru, lăsat pe spate. Lângă ea este un tânăr care vorbește o italiană precisă, cu toate cuvintele bine pronunțate.

— Ovviamente abbiamo un ristorante! È il migliore!

Îi fac semn femeii și ea îmi răspunde cu un zâmbet cald și primitor.

— Buonasera, signora! „Bună seara, doamnă!“ Cu ce vă pot ajuta?

E foarte frumoasă femeia asta.

— Bună ziua! Mă cazez la dumneavoastră. Am rezervare pe numele Silver.

Și ceva îmi apasă pe piept; e rece și dur.

— Da, spune femeia și expresia i se îndulcește plină de compasiune. Are o anume blândețe în ochi. Doar dumneavoastră, o săptămână, si, „da“?

— Doar eu, confirm dând din cap.

— Bine ați venit! îmi spune, ducându-și mâna la inimă și fața i se luminează cu un zâmbet.

Positano e un loc minunat pentru a fi singur, iar Hotel Poseidon e un loc perfect pentru a-ți face prieteni.

Îmi dă cheia camerei 33. Urc la primul etaj, apoi iau micul lift până la al treilea.

Trebuie să închid ușile ca să pornească. Durează aproape cinci minute să parcurgă cele două etaje și decid să o iau pe scări restul șederii mele aici. Altă regulă de viață a lui Carol: „Nu lua niciodată liftul dacă poți urca pe scări și n-o să ai nevoie de exerciții la sală toată viața“. Când locuiam la New York, aplicam regula cu ușurință. Dar n-am reușit și în Los Angeles.

Camera mea e la capătul holului. Chiar lângă ușă e o mică bibliotecă unde poți face schimb de cărți. Bag cheia în broască și deschid.

Camera e aerisită și plină de lumină. Sunt două paturi alăturate, acoperite cu cearșafuri albe și pături subțiri, și în fața lor două dulapuri. De-o parte a camerei e o debara, iar de cealaltă, uși glisante, deschise larg ca să primească soarele după-amiezii. Merg spre ele și ies pe terasă.

Deși camera e mică, terasa este spațioasă. Pare să aibă vedere spre întregul oraș. Priveliștea panoramică cuprinde marginea dealului, hotelurile, casele și magazinele de pe coastă. Chiar sub mine, spre stânga, e piscina. Un cuplu se bălăcește cu picioarele în apă, cu paharele de vin lăsate pe marginea piscinei. Aud bălăceală, clinchet de pahare și râsete.

Sunt aici, îmi vine în minte. Ce văd e chiar Italia. Nu mă uit la vreun film în casa părinților mei sau pe canapeaua din Culver. Nu e vreun soundtrack și nici o poză. E viața reală. Nu am atins, nu am cunoscut majoritatea locurilor din lume. Dar sunt aici, acum. E ceva. E un început.

Trag în piept aerul curat și locul ăsta pare să dea pe dinafară de vară. E atâta frumusețe aici! Mama avea dreptate.

Mă întorc în cameră. Fac duș. Desfac tot bagajul, sunt fiica mamei mele, totuși, apoi ies iar pe terasă. Mă așez pe șezlong, cu picioarele sub mine. Peste tot în jurul meu, Italia crește. Simt aerul greu de căldură, de miros de mâncare și de amintiri.

Am reușit, spun, dar numai eu aud.

Tweet