Book Insider, cu Irina Cerchia: descoperă viața secretă a redacției

Fiecare dintre noi are un talent ascuns care strălucește cel mai bine atunci când lucrăm cu lucrurile care ne fac cea mai mare plăcere. În fiecare birou tencuit de cuvinte și cărți proaspăt scoase din tipar, se ascund persoanele din spatele fiecărei cărți care a ajuns vreodată la voi în bibliotecă. Cu o cană de cafea alături, un pisic sau un cățel, și zumzăitul tastelor de la calculator pe fundal, se lucrează cu spor la noile cărți.

Și deschidem ușa și să cunoaștem echipa Nemira.

Care sunt provocările cu care se confruntă și ce înseamnă, de fapt, să lucrezi într-o redacție dintr-o editură? Cine sunt ei în afara jobului?

Dragi cititori, sperăm că v-ați așezat într-un loc confortabil, pentru că editura Nemira este gata să vă arate oamenii din spatele cărților care ajung la voi.

Book Insider este o serie de mini-interviuri în care colegii din redacție povestesc cum se lucrează o carte și care este, de fapt, „viața” ei.

Hadeți să o cunoaștem pe Irina Cerchia, redactor & coordonator Yorick, veșnic în slujba culorilor verde și albastru, între pământ și mare, cu o listă infinită de cărți necitite, care uneori abia așteaptă să iasă la pensie, fiindcă acolo simte că intră în recuperările majore și face în sfârșit dreptate tuturor autorilor pe care încă nu i-a atins.

Cum arată o zi de lucru pentru tine?

Fiecare zi de lucru se deschide și se închide cu o cafea. Între cele două paranteze se strecoară, în bulgăre uneori, ședințele cu colegii și lucrul efectiv cu textul, când fiecare cuvânt e privit îndeaproape, negociat dur, răstălmăcit, răsturnat și, în final, îndreptat. Micile pauze au în mijlocul lor o cățelușă care nici nu bănuiește ce mecanică și ce poezie ascunde un text văzut pentru prima dată. Fiecare zi de lucru e o zi trăită în lumea unor necunoscuți, a unor personaje fermecătoare sau blazate, criminali sau sfinți, a unor copiii pe care-i „văd” crescând sau a unor oameni a căror dispariție o regret. Eu încerc să le fac dreptate tuturor: o redactare serioasă, o corectură riguroasă, o verificare finală la sânge, o copertă limpede & atrăgătoare, texte de prezentare cât mai oneste. Totodată, o zi de lucru e misiunea căutătorului de perle, căci fiecare carte pe care vrem să o achiziționăm strălucește pe o plajă întinsă, unde eu mă plimb zilnic.

Care sunt momentele în care te simți fericit)ă) că ai ales această meserie?

Atunci când în sfârșit văd cărțile lucrate pe rafturile librăriilor, când le deschid cu frică, temătoare, să nu cumva să dau peste o greșeală. La fel de fericită mă simt și când văd oameni care citesc cărți Nemira, care scriu despre cărți Nemira, care pleacă în vacanțe cu cărți Nemira, când cunoscuți sau prieteni îmi povestesc de o carte foarte tare, care într-un final se dovedește a fi una lucrată sau propusă de mine. E un sentiment care nu se poate măsura sau explica.

Ce este cel mai dificil în ceea ce faci?

Să dau bun de tipar pe o carte, adică să o consider pregătită de publicare. În acele momente se anulează oboseala și munca, vin din urmă agitația și anxietatea, preiau ele ștafeta, știu ele mai bine ce e de făcut, iar privirea mi se blochează pe câte un paragraf pe care îl citesc de zece ori, am flash-uri cu posibile greșeli care ar putea exista, îmi vine să dărâm totul și să contruiesc iar de la zero. Ăla e momentul când mă simt o Penelopa deznădăjduită, care nu mai poate păcăli pe nimeni. Trebuie să am încredere, cartea pleacă la tipar.

Să redactezi / paginezi înseamnă să fii plătit(ă) ca să citești? Dacă da, ar fi probabil mulți amatori!

Oh, ce utopie! Până nu lucrezi efectiv o carte, nu-ți dai seama ce șurubărie se ascunde acolo, ce fel de meșter trebuie să fii. Literatura are o matematică a ei, un ritm bine definit și multe necunoscute, nu e doar „citit” și atât. Atunci când găsesc o frază în care cuvintele se ceartă între ele, îmi dau seama ce importanță are o a doua pereche de ochi, câtă atenție cere o carte, cât te trage în jocul ei. Pare o muncă pasivă, dar numai un redactor știe câtă adrenalină îți dă o traducere! Chiar și așa, muncind, șurubărind, știi că faci ceva și pentru tine, pentru suflețel, că-ți respecți mofturile de „tocilară”.

O amintire profesională prețioasă: un moment, o persoană, o carte.

Pentru mine, cel mai important proiect a fost să traduc jurnalul regizorului italian Pippo Delbono, care revarsă o durere impecabilă, și imediat apoi să mă duc la spectacolul lui, La Gioia, care s-a jucat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Acolo, în toată efervescența momentului, nu se vedeau decât ochii lui triști. Își pierduse un prieten, cel despre care vorbise cu atâta blândețe în jurnal, așa că l-am plâns împreună. Atunci am simțit că am trecut dincolo de literatură, că am ajuns cu adevărat la un om.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.