Poezii și poete

Martie – luna în care am sărbătorit în fiecare zi prin cărți și recomandări că #FemeileSuntTari.

21 martie – ziua în care citim de dimineață până la miezul nopții poezie, pentru că sărbătorim Ziua Internațională a Poeziei.

Așa că: de ce să nu citim împreună câteva poezii scrise de poetele noastre?

Beatitutine (eseu politic), de Cosmina Moroșan

Grădinarului

Delăsare și extaz

trag retardată.

Oțel, brândușe

pe la birouașe, uscătorii 90ciste mixând/

boostându-mă exponential

că nu-i pricep

hormonu iubirii de comic books.

Vânez (tu interpretezi) emoții și frecușuri,

jalonând secvențe

într-o revoluție cu dwarfi

și tre s-armonizez în draci, tot exploatată… .

o aproape-relație.

O muză durdulie

după saună într-o gară paradită gătește.

Pierduții orașului

la megașoul vieții lor

bagă rouă fake și prezintă ca pe extra sănătate

drumu de la inimă la sex.

Pun vrăjeală pe tine ‒

cu sms-uri extraordinare

despre abur, animale,

terorizare.

Cele mai mici proze, de Doina Ioanid

E o zi de toamnă. Stau cu fundul pe o găletușă. Intră perfect.

Un fund într-o găletușă de plastic la marginea careului, dar gândul

meu nu e pe asfaltul careului, ci la zâmbetul tăcut al bunicilor,

care nu vor să mă vadă zilier pe tarlaua comuniștilor. Ne

adunăm. Culegem roșii și fasole verde. Avem normă, firește,

toată lumea știe asta. Profa care mi-a citit compunerea despre

privighetoare era brună, delicată, dar nu era privighetoarea la

care mă gândeam. Privighetoarea aia era mai puternică decât

Ofelia și Julieta la un loc. Asta pentru că păsările și animalele

pot dărui mai mult. Și eu stau pe găletușă la marginea tarlalei.

Nu e o zi de toamnă rece, e călduț. Profa de română nu ne presează.

Roșiile sunt mici și dulci. Brusc, nu mai este ceva obligatoriu.

Văd pământul și vrejurile. Apoi fasolea (nu e arămie, ci

verde, aproape furajeră, dintre cea de care mănâncă și caii, și noi

cu ei). Dar nu-mi pasă, soarele e călduț. Mușc din roșii. N-am sare,

îmi lipsește sarea. Și fasolea e gustoasă. Găletușa mea de 5 l, special

pentru asta. Îmi aduc aminte de sarea grunjoasă. Băieții n-au

nicio grijă. Prind gușteri și mă sperie cu ei sau mă trag de păr

sau mă scuipă cu apă, ca atunci când vor să-mi spună că mă plac,

dar nu prea știu cum. Se hlizesc. Vrejurile sunt pe trecute. Mai

departe, pe câmp, zidurile cenușii. Ziduri cenușii, despre care

nu știu cum se face că nu întreabă nimeni. Bunicii spun că acolo

e la Jilava și tac, chipurile parcă le sunt o clipă cenușii ca zidurile.

Noi spuneam că mergem la cules, spre Bumbăcărie sau spre CFR

Marfă. O colegă chiar locuiește pe acolo, dincolo de calea ferată

(Sasu căreia i se ridică mereu maieul). O mână la o fereastră din

ziduri. Chipul blând al profei, părul des. O privighetoare pe

tarla. Strivesc în mână o roșie prunișoară. O vâr în gură. Roșiile

și fasolea verde. Le trosnesc în dinți. Roșii aș mânca la nesfârșit.

Dar n-am sarea aia grunjoasă. Vreau acasă, la sarea oilor. Sarea

pe care o lingeam întruna. Să fii făcută din sarea oilor și din

sămânța roșiilor. Cu piperul m-am înțeles mai târziu. Bunica îl

punea boabe în pilaful de duminică sau de Sâmbăta Morților.

De obicei, scoteam boabele pe marginea farfuriei, mi se păreau

străine, ca un soi de țară împrumutată. Apoi a fost piperul măcinat

în mojar, pentru sarmale și cârnați. Apoi piperul pus în

supa de tăiței. Eram deja într-o altă familie. Făcusem deja drumul

sării și al piperului. Mă uit la solnițele de pe masă, în formă

de ciupercuță: sare și piper. Tot timpul le foloseam. Drumul

sării și al piperului. Mai târziu erau chiar solnițe cu sare și piper

la un loc. Făcusem deja alt drum, unul amestecat. Și la mâncarea

chinezească se aduceau pliculețe de sare și piper. Pipăruș Petru

Înfloritul, mi-a trecut prin minte. Păturica cu povești. Există

flori de piper. Cum miros ele? Mie mi se pare că uneori negresele

miros a piper. Cum de nu-i apucă strănutul pe bărbați? Parfum

cu piper există. Există parfum și cu sare? Poate. Dar când ieși

din marea iodată, pielea adună sarea albăstruie, care se albește

la soare. Îmi place s-o răzui cu degetul și s-o gust. Piperul e de

mai multe feluri, negru, alb, verde. Crește pe crengi înalte, de

vreo zece metri, în grape. Un popor de piper, de diferite culori.

Îmi fierb vin, cu piper și scorțișoară. Câteodată îmi place să

zdrobesc în dinți câte o boabă (ca și în zacuscă), alteori le scot

pe marginea farfuriei. Câteodată mă scot și pe mine pe marginea

farfuriei, ca și când aș vrea să mă văd mai bine, ca și când mi-ar

fi greu să mă mai zăresc.

Trado, deSvetlana Cârstean și Athena Farrokhzad

Gravitație

e

atunci cînd el moare

tu spui iar

tatăl meu m-a învățat

tisa, molidul, bradul și pinul

Athena spune

dă-mi rufele tale

ca să le spăl

te pregătești din nou

de plecare

Athena împăturește hainele

unge feliile cu unt

îți întinde pastilele de durere

și iei avionul

și iar avionul

și uiți să încui ușa

în toaleta aeroportului

fetița cu mama ei

dau buzna peste tine

ești aproape goală

apoi iei trenul

mașina

după două zile

și două nopți

te afli

în aceeași cameră cu el.

nu lacrimile te atrag acolo

ci nemișcarea.

Sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache

Brutărie umană

Să nu crezi că membranele cu care te înconjor sunt

doar sânge și carne,

nu, ele sunt straturi fi ne de posibilități, lipite ușor între ele,

ca niște mici animale de apă

care își freacă blând una de alta pieile cu solzi

proaspeți și mici

până când din ele încep să răsară

incantațiile pe săptămâni.

Incantațiile, să știi, sunt ca niște portative, fără început și fără

sfârșit,

fi ecare un pic mai sigură, un pic mai articulată, un pic mai

știutoare decât cealaltă,

fi ecare mai pregătită să-ți promită daruri în mușchi,

oase și nervi

tributuri în pleoape și coate și călcâie.

Să nu te temi de ele

să dansezi după muzica lor

până când aerul din jurul tău o să înceapă să crească

și să devină

un aluat pus la dospit

dar să nu te oprești, să începi să-l guști cu încredere,

să-l vălurești și să-l frămânți cu poft ă și cu putere

trebuie să faci în el goluri mici

tunele subțiri

cât să-mi încapă înăuntru vocea.

Bani. Muncă. Timp liber, de Elena Vlădăreanu

Le scrii o poezie și ei îți oferă o cafea.

Sau un ceai. La alegere.

Generozitate este numele lor.

80% dintre voi vă simțiți deziluzionați de starea actuală a

lumii

imigranți, războaie, nesiguranță, lipsa banilor, devalorizare,

ISIS

cerșetorii de la metrou, copiii jerpeliți, drepturile

homosexualilor

modificarea Constituției, boli, moarte.

Vestea bună e că explorarea părții creative a sinelui

ajută la îmbunătățirea perspectivei asupra vieții.

este dovedit științific că poezia poate avea un impact pozitiv

asupra emoțiilor voastre,

iar momentul unei cafele poate fi unul de inspirație.

Priviți-i: sunt fericiți frumoși

tenul pur nicio cută

Ca ei vreți să fiți

Jocul de-a amiba, de Tara Skurtu

POEM DE DRAGOSTE DIMINEAȚA

Am visat azi-noapte că te-am hrănit, din greşeală,

cu ceva la care aveai alergie.

Şi ai murit, cât ai clipi.

Nici măcar nu ai vreo alergie,

și totuşi. Visul s-a crăpat. Maşinile şi-au înfipt botul

în nămeții de zăpadă de pe străzile laterale. Uneori

visele picură otravă, îi fac pe cei vii

morți şi apoi vii din nou, învârtindu-se

printr-o cameră necunoscută.

E greu să spui Am nevoie de tine îndeajuns.

Azi am făcut-o. Am intrat sub duş lângă tine

de dimineață cu toate hainele pe mine. Toate clipele

în care ne oprim doar pentru că poate

ne simțim stânjeniți sau nepotriviți, sau ne udăm.

Tribar, de Andra Rotaru

anxietatea – frica de viață – practica repetivității

(bis)

edificiul a fost în mod repetat denumit Phantom House.

deși nu s-a arătat nici un chip străin nimănui, ambientul a fost imposibil de suportat.

în prima zi am fost întâmpinate de un copil pe moarte. stătea în soare, pe o gură de canal. în jurul lui alți trei copii: unul cu o ruptură la globul ocular, un altul cu dermatită și o ureche sfâșiată, iar un altul, foarte alb, îmbibat în sânge.

am intrat în sala de protocol, unde ni se programase primirea oficială, cu bere, covrigi, plăcinte. până să pășim în sală, sărim peste balta cu cheaguri de sânge.

să nu i se facă rău șoferului, ăsta dacă vede sânge leșină. e foarte sensibil! imediat șoferul ajunge în curte, pune pe un pled copilul muribund. îl duc mai departe, să nu moară aici, să nu-l vedem. prin geam se zărește limba scoasă a copilului atârnând într-o parte: dar un doctor nu poate să vină?

pentru ce? moare de bătrânețe. nu mai are mult, se curăță. copiii când simt că li se apropie sfârșitul, se retrag, dar ăsta s-a târât până aici, să-și dea duhul. e paralizat de la brâu în jos, se curăță. nu e al nostru, e de douăzeci de ani aici.

dar celălalt ce are? de ce sângerează?

a fătat. se curăță și el.

dar un doctor nu poate să vină?

nu e al nostru nici el. la câți am văzut, nu mai vreau să mă leg. nu e nici un doctor aici.

dar ceva trebuie să se poată face!

am eu pacienții mei din oraș, iar doctorul…

aaaa, deci există un doctor!

Lătănescu! vai ce doctor…

de cât timp sângerează?

de două zile.

putem face rost de numărul de telefon al doctorului?

nu avem. nu vedem. nu știm.

(pauză)

(crezul local: luăm corpul în agonie din fața ochilor, problemele dispar) fetelor, vă pot ajuta cu ceva? orice, orice aveți nevoie.

vrem pastile antihemoragice, vrem vitamina K, vrem doctor!

orice, orice. dar să-mi spuneți dacă vreți ceva!

dimineață – prânz. în curtea golită de imaginea muribundului cu limba scoasă, muribundul a revenit. șade pe gura de canal și ne privește fix. ne dă bună dimineața, mănâncă biscuiții cu vitamine și fulgi de porumb pe care i-i dăm.

vedeți? nu are nimic, nici măcar o moarte. așa ne face de ani de zile, numai când vin musafiri. se preface că moare, apoi învie. hai, noroc!

prânz – seară. muribundul e căzut într-o parte, cu excremente pe el și muște. clipește. are o spuză neagră în jurul gurii, care i-o încleștează. îl mângâi și ochii i se umplu cu apă. îi spun că va fi bine.

seară – dimineață. la 48 de ore de la sosirea noastră, copilul e acum un corp înghețat, cu excremente pe el. femeile trec pe lângă el, nu e al lor, ridică din umeri. după două ore, continuă să-l lase pe gura de canal, nu e al lor. ridicăm, ridicăm. umeri, umeri. instrucția din careu. mai ridicăm o dată din umeri și toate problemele dispar. suntem noi extravagante. trebuie să ridicăm din umeri, să ne facem gimnastica. să nu ratăm nici o mișcare, să știm tot despre toți.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.