După seria Prima lege, scriitorul britanic Joe Abercrombie a început o nouă serie fantasy, Marea Sfărâmată, o poveste ce se petrece într-o lume post-apocaliptică, întoarsă la era medievală, o aventură pe mare în spiritul vechilor vikingi şi cu un tânăr prinţ, Yarvi, ce încearcă să îşi păstreze tronul, în timp ce alţii conspiră să i-l fure. Dacă în prima carte, Jumătate de rege, vedeam povestea doar prin ochii lui Yarvi, în Jumătate de lume sunt introduse două noi personaje, tânăra Thorn, ce vrea să devină o luptătoare precum bărbaţii şi Brand, un războinic ce refuză să ucidă.  Cei doi sunt prinşi în jocurile pentru putere ale lui Yarvi şi trebuie să îşi găsească drumul.

Până la apariţia cărţii mai este puţin, iar până atunci vă lăsăm în compania unui fragment în avanpremieră:

“Se uită la băieţii de vârsta ei. Băieţi de şaisprezece ani, unii deja mândri pentru că trecuseră testele cu bine.

– Rauk. Tu eşti următorul care se va lupta cu Thorn.

Rauk înălţă dintr-o sprânceană, apoi o privi pe Thorn şi ridică din umeri.

– De ce nu? zise el şi păşi printre colegii lui în careul de antrenament, legându-şi scutul strâns şi înhăţând o sabie de antrenament.

Era un tip crud şi abil. Nu la fel de puternic ca Brand, însă nici pe departe la fel de ezitant. Totuşi, Thorn îl mai învinsese şi…

– Rauk, continuă Hunnan, aţintindu-şi degetul cu încheieturi groase şi plimbându-l de colo până colo, Sordaf şi Edwal.

Scânteia triumfului se scurse din Thorn precum picăturile de apă dintr-o cadă spartă. Urmă un murmur general printre băieţi, în timp ce Sordaf – mare, încet şi cu puţină imaginaţie, dar oricând pregătit să calce în picioare pe cineva căzut la pământ – păşi cu greutate pe nisip, făcându-şi de lucru cu degetele-i groase prin cataramele cămăşii sale din zale.

Edwal – rapid, cu umeri înguşti şi cu plete maronii – nu se mişcă din loc. Thorn crezuse întotdeauna despre el că se numără printre cei mai de treabă.

– Maestre Hunnan, noi suntem trei…

– Dacă vrei un loc în raidul Regelui, zise Hunnan, o să faci ceea ce trebuie.

Cu toţii îşi doreau un loc. Şi ei îşi doreau un loc în raid, aproape la fel de mult ca Thorn. Edwal privi încruntat în stânga şi-n dreapta, însă nimeni nu zise nimic. Ieşi ezitant dintre ceilalţi şi ridică de jos o sabie din lemn.

– Nu e corect.

Thorn se obişnuise ca mereu să aibă pe chip o expresie de dârzenie, oricât i-ar fi fost sorţii de potrivnici, însă acum glasul îi sună ca un behăit disperat. Ca al unui miel neajutorat, mânat spre cuţitul măcelarului.

Hunnan o ignoră pufnind.

– Careul ăsta e un câmp de luptă, fato, iar câmpul de luptă nu e corect. Consideră asta ca pe ultima ta lecţie aici.

Urmară câteva chicote răzleţe. Probabil dinspre cei pe care-i umilise când îi învinsese. Brand privea de sub câteva şuviţe rebele de păr, mângâindu-şi cu o mână gura însângerată. Alţii îşi ţineau privirile în pământ. Cu toţii ştiau că nu este corect. Nu le păsa.

Thorn îşi încleştă fălcile, îşi ridică mâna cu care ţinea de obicei scutul către săculeţul de la gât şi îl strânse cu putere. Era ea singură împotriva lumii de mult timp, mai mult decât îşi aducea aminte. Thorn era o luptătoare, şi nimic altceva. Le va oferi o luptă pe care n-o vor uita prea curând.

Rauk smuci din cap înspre ceilalţi, iar ei începură să se împrăştie, căutând să o înconjoare. Probabil că nu era cea mai proastă idee. Poate că, dacă ar fi lovit suficient de repede, l-ar fi ales pe unul dintre ei şi şi-ar fi putut crea o urmă de şansă împotriva celorlaţi doi.

Îi privi în ochi, încercând să-şi dea seama ce vor face în continuare. Edwal, indecis, stând mai retras. Sordaf pregătit, cu scutul ridicat. Rauk, legănându-şi sabia, parcă arătând-o mulţimii.

Să scape măcar de zâmbetul ăla al lui. Să i-l transforme într-unul însângerat, iar atunci o să fie satisfăcută.

Zâmbetul îi păli atunci când ea scoase strigătul de luptă. Rauk îi pară prima lovitură cu scutul, dându-se un pas în spate, apoi mai pară o lovitură, făcând să sară aşchii, după care Thorn îl păcăli cu o mişcare a ochilor, făcându-l să-şi înalţe scutul, lăsându-se în jos în ultimul moment şi dându-i o lovitură ca de coasă în şold. El zbieră, răsucindu-se într-o parte şi lăsându-şi ceafa expusă. Ea îşi ridica deja sabia.

Văzu o fulgerare cu coada ochiului şi auzi un trosnet greţos. De-abia simţi când căzu la pământ. Însă, deodată, nisipul îi veni cu repeziciune în întâmpinare, după care se trezi holbându-se prosteşte la cer.

Asta e problema când te repezi la unul singur şi-i ignori pe ceilalţi doi.

Pescăruşii ţipau în văzduh, rotindu-se.”