”Temele literaturii SF: Sfârșitul lumii”

Este o temă foarte veche care, iniţial, a aparţinut literaturii main-stream. Platon o utilizează în dialogurile sale filozofice, vorbind despre mărirea şi decăderea imperiului atlant. Ulterior, ea a fost rechiziţionată de literatura SF, rămânând definitiv în patrimoniul acesteia.

În principal, este vorba despre sfârşiturile catastrofice, provocate de cauze naturale.

Un uriaş cutremur de pământ, o erupţie vulcanică de mari dimensiuni, contactul cu o cometă sau cu un meteorit, inundaţii fără precedent, creşterea temperaturii sau scăderea ei cu mult sub zero grade, iradierea excesivă, datorată unei prea mari apropieri de Soare, pătrunderea unui virus necunoscut în atmosferă, care extermină rapid orice fiinţă vie – iată numai câteva dintre cauzele puse la lucru de scriitorii de SF, în vederea exploatării acestei teme atât de generoase.

În 1870, Jules Verne publica “Hector Servadac”, povestea ciocnirii Terrei cu un meteorit uriaş, care-i smulge acesteia o mare masă continentală şi ia cu sine “un petec de ocean”. Călătorii aflaţi pe o corabie (ce trece, prin impact, în noua mare meteoritică) reuşesc să se reîntoarcă pe Terra cu un balon, atunci când meteoritul ajunge, în lunga sa cursă orbitală, din nou în dreptul Terrei.

În romanul “În zilele cometei”(1906), H.G. Wells povesteşte despre o ipotetică situaţie cosmică – întâlnirea Pământului cu coada formată din gaze otrăvitoare a unei comete. Aceeaşi imagine şi în “Centura toxică”(1913) a lui A.C. Doyle: Terra traversează o centură de gaze toxice, denumită de profesorul Sumerlee (mai vechea noastră cunoştinţă din “O lume dispărută”) daturon, gaze ce au ca efect imediat intrarea oamenilor într-o stare cataleptică.

Tot Jules Verne, în “Nemuritorul Adam”, imaginează o inundaţie planetară, care extermină rapid majoritatea absolută a populaţiei terestre. Puţinii supravieţuitori sunt nevoiţi să reia de la capăt fluxul civilizaţiei.

În 1910, J.H. Rosny-Aîné publică microromanul “Moartea Terrei”, o reluare a ideii verniene despre ciclul distrugerii-reînceperii civilizaţiei, dar dintr-o persepctivă diferită: cutremure frecvente de pământ, de mare amploare, distrug civilizaţia umană, ajunsă în pragul zborurilor cosmice şi provoacă moartea celei mai mari părţi a populaţiei. Supravieţuitorii, retraşi în oaze, se folosesc de câteva din drumurile fostei reţele de trafic terestru pentru a menţine legătura între comunităţile supravieţuitoare. Confruntaţi cu o nouă rasă de vieţuitoare – feromagnetalii, fiinţe capabile să-şi soarbă energia necesară proceselor vieţii din sol şi de la Soare, într-o manieră asemănătoare oarecum aceleia a plantelor, ei vor dispărea, în cele din urmă, urmând preceptele legii dialectice a evoluţiei, conform căreia rasele inferioare părăsesc scena istoriei, lăsând locul speciilor mai evoluate şi mai bine adaptate.

Citește mai mult pe revistanautilus.ro

Autor: Aurel Cărășel