Numele Ursula K Le Guin este, desigur, cunoscut oricărui cititor, indiferent dacă este pasionat sau nu de genul science-fiction. Puţini ştiu însă că există şi o dimensiune epistolară a personalităţii ei. Şi, ce este şi mai interesant, această dimensiune s-a manifestat în ce priveşte lumea editorială. Sigur, asta nu înseamnă că ar fi genul de autor capabil (sau interesat) să umple volume după volume de corespondenţă, dar sigur este că acele câteva scrisori pe care le-a trimis editorilor (sau pe care le-a primit de la ei) sunt pur şi simplu memorabile. Aproape antologice, am putea spune. Sau cel puţin cea în care i s-a comunicat refuzul manuscrisului Mâna stângă a întunericului, trebuie să recunoaştem că este fabuloasă, mai ales având în vedere succesul de care s-a bucurat acest roman ulterior.

Iar la polul opus şi de asemenea la fel de savuros, este cea trimisă de autoare în anul 1987, în care aceasta refuza, în stilul ei caracteristic, să scrie textul de prezentare al unei antologii science-fiction, pentru simplul motiv al excluderii din aceasta a vocilor auctoriale feminine. Sigur este că ambele scrisori şi-au făcut efectul cu vârf şi îndesat, una în ce priveşte „flerul” de care dau uneori dovadă editorii, iar cea de-a doua, probabil, în ce priveşte egalitatea de şanse în literatura science-fiction. Mai avea cineva vreo îndoială că Ursula K. Le Guin are opinii la fel de puternice în viaţa privată precum cele din scris?