“Solicit cu insistenţă ca ambii acuzaţi să fie condamnaţi la moarte, în conformitate cu articolul 91a: Sfidarea ordinului şi ajutorarea, inamicului; articolul 8, alineatul 2: Trădare împotriva poporului şi a securităţii statului; articolul 73 şi 139, alineatele 3 şi 4: înaltă trădare. Nu solicit să fie luat înconsiderare articolul 149: dezertare. Regret că nu există o pedeapsă mai severă decât pedeapsa cu moartea. În acest caz este prea umană.”

“Regret că nu există o pedeapsă mai severă decât pedeapsa cu moartea.” Recitiţi bine această propoziţie. Recitiţi-o de câte ori aveţi nevoie pentru a vă convinge că nu este o iluzie. Zeci de mii de soldaţi germani aruncaţi în luptă în cel de-al Doilea Război Mondial au cunoscut-o pe pielea lor. Desigur, nu-i punem la socoteală pe cei ruşi, care auzeau probabil nişte sentinţe asemănătoare, doar că într-o altă limbă. În acest paragraf, aşadar, dar şi în altele, care sugerau că în cazul în care un comandat are noroc poate spera la împuşcare în schimbul spânzurătorii, stă absurdul de departe cel mai ridicol al sfârşitului celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii. Faptul că cineva, oricine, îşi închipuia că are vreo şansă de izbândă împingând lucrurile pe această pantă fiind de altfel cel care scoate totul din zona absurdului, sau chiar a patologicului, învăluind totul în cele din urmă în aura inconfundabilă a ridicolului.

Ridicol, desigur, dar de un tragism infernal. Un tragism despre care ne povesteşte acelaşi desăvârşit Sven Hassel în Curtea marţială, noul titlu al seriei celebrului autor danez care va apărea de mâine, 15 mai, la chioşcurile de presă. Nu uitaţi că acele cărţi pe care mulţi dintre voi le-au ratat de la debutul acestei campanii se găsesc acum la vânzare pe nemira.ro!