Dacă până acum v-am obișnuit cu articolele #StaffPicks cu recomandări de la Ana Nicolau, director general Nemira, ediția din octombrie vă face cunoștință cu Alexandra Florescu, PR&Brand manager Nemira. La 1 an de când ne-am îmbarcat în flota ARMADA, Alexa (căci așa e cunoscută prin birou), o să vă spună onest și din suflet cum s-a apucat ea să citească science fiction & fantasy la 27 de ani.

Enjoy!

Primele mele lecturi au fost foarte amestecate, dar, cumva, am reușit să sar tot ce înseamnă „cărțile copilăriei”: n-am citit Cireșarii, n-am citit La Medeleni, nici măcar Huckleberry Finn. Am citit multe antologii de povești: românești, basmele fraților Grimm, antologii de mituri ale lumii povestite pentru copii. Apoi am sărit direct la romanele din fantasticul sud american, din fantasticul românesc de interbelic, cu mult (de fapt, cu tot) Marquez, Eliade, Saramago. Dar niciodată nu am prins gustul așa-zisei literaturi de gen. Nu am citit până după facultate nici măcar un roman polițist, niciun rând de Jules Verne, deloc science fiction sau fantasy. Citeam în schimb distopii pentru mizele lor politice și filosofice și totuși mă uitam (ca și în prezent) la tot ce înseamnă film sau serial science fiction. 

Așa că în 2014, când m-am angajat responsabil pe comunicare și promovare la editura Nemira, am intrat neștiind aproape nimic despre clasica Nautilus, colecția care a marcat adolescența și tinerețea aproape tuturor prietenilor mei. Mă raportam strict profesional, obiectiv și rece, la cărțile pe care le aveam de promovat. Ceea ce nu se poate niciodată, de fapt, cu cărțile. Cu cât citeam mai mult despre ele, cu cât le răsfoiam mai mult cu atât simțeam că sunt acolo niște povești extraordinar de creative și originale. Am început timid, dar în doi ani deja eram „hooked” și citeam trilogii de mii de pagini de fantasy în câteva zile, în metrou, la cafenele, chiar și pe stradă cu puțină atenție. 

Când am citit seriile Jocul lui Ender și Saga Umbrelor, acum 4 ani, n-am mai putut să ies din lumea aia aproape o lună, eram realmente tentată să îmi iau concediu și să stau doar să citesc.

Dar cele mai frumoase descoperiri și cele pe care le recomand oricui care crede că SFF-ul nu e pentru ei:

Dune, de Frank Herbert – e una dintre cele mai poetice și, totodată, politice serii pe care le știu (din canonul literar realist sau de gen). E un clasic, un evergreen, o saga care trece prin probleme legate de conștiință, de umanitate, de putere. Ideea unui Mesia care chiar se întrupează din legendă e urmărită până la ultimele consecințe pentru o civilizație, în vreme ce toate poveștile rămân doar la faza de anticipare sau de împlinire a profeției. E o serie de un realism social și politic crud, actual, cutremurător pe alocuri. 

Povestea vieții tale, de Ted Chiang – este o selecție de proze scurte (după una dintre ele s-a făcut filmul Arrival) surprinzătoare, aproape imposibil de clasificat într-un singur gen, cu mize spirituale ascunse în schelete de hard SF sau fantastic în sensul lui clasic. O carte despre limbaj, despre reprezentările sociale, o carte care merge dincolo de știință spre o zonă de speculație filosofică.

Povestea slujitoarei și The Testaments, de Margaret Atwood – pentru că spuneam că am început cu distopii, nu pot să nu recomand două romane care m-au adus în pragul unor atacuri de anxietate, oricât de conștientă aș fi fost de convenția ficțională. Nu cred că aceste două cărți se pot citi astăzi altfel decât cu părul ridicat pe ceafă, și nu pentru grozăviile din ele, ci pentru că, politic și social, întâmplările sunt incredibil de verosimile, de po-si-bi-le.