Editura Nemira publică în 2018, în noul format Nautilus, trilogia Turbion – care se află în continuare în topurile criticilor și cititorilor de science fiction din toată lumea – o serie care duce la extrem speculațiile științifice, o combinație electrizantă între spectacolul cosmic al stingerii stelelor și spectacolul oamenilor în pragul apocalipsei.

Turbion, primul volum al trilogiei, urmează să apară la finalul lunii ianuarie. Următoarele romane, Axa și Vortex, apar în februarie și în martie.

Turbion a câștigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman science fiction în 2006, a fost nominalizat la premiile Locus și John W. Campbell Memorial, a câștigat Grand Prix de l Imaginaire în 2008.

Într-o noapte de octombrie, Tyler Dupree împreună cu cei mai buni prieteni ai săi, Jason și Diane Lawton, asistă la dispariția subită a stelelor. Curând, oamenii își dau seama că Pământul este înconjurat de o barieră artificială de origine extraterestră, dincolo de care timpul se scurge de milioane de ori mai repede. 

Luna a dispărut, Soarele a devenit un simulacru, iar întreaga industrie a sateliților a fost distrusă. Sofisticata tehnologie militară și tot fluxul informatic au fost suspendate. Știrile călătoresc ca niște șoapte, stârnind confuzie și paranoia.

În Turbion, treizeci de ani de viață bulversată sunt priviți prin ochii unei generații care se știe condamnată, conștientă că va trăi absorbirea planetei de bezna infinită.

„Wilson construiește un convingător amestec de thriller și SF, saga unei generații, poveste de dragoste, conflict tată-fiu, parabolă ecologică și fabulă apocaliptică, într-o proză care cântă muzica sferelor.“  – Publishers Weekly

„E foarte posibil ca, dintre scriitorii SF de azi, Robert Charles Wilson să fie cel mai abil la a combina spectacolul cosmic cu spectacolul oamenilor.“ – Locus

În continuare, vă invităm să citiți un fragment din Turbion:

Soarele, luna, stelele.

În anii următori, au crescut generaţii de copii care nu văzuseră niciodată luna cu ochii lor, oameni cu numai cinci sau şase ani mai tineri ca mine s-au maturizat ştiind cum arată stelele doar din filmele vechi şi din câteva expresii stereotipe, din ce în ce mai nelalocul lor. La un moment dat, după ce împlinisem treizeci de ani, i-am cântat unei femei mai tinere o melodie din secolul al douăzecilea, Corcovado – Noaptea liniştită a stelelor tăcute, compusă de Antonio Carlos Jobin, iar ea m-a privit cu ochi mari şi m-a întrebat, cu toată seriozitatea:

– Stelele erau zgomotoase?

Dar pierduserăm ceva mult mai subtil decât nişte lumini de pe bolta cerului. Nu mai aveam încredere în simţul de orientare. Pământul e rotund, Luna se roteşte în jurul Pământului, pământul se roteşte în jurul Soarelui, la asta se rezumau cunoştinţele de cosmologie deţinute şi dorite de majoritatea oamenilor, şi nu sunt sigur că unul dintr-o sută se mai gândeşte la asta după terminarea liceului. Dar s-au simţit cu toţii derutaţi când le-au fost răpite. Nu am auzit niciun anunţ oficial legat de Soare, până în cea de-a doua săptămână de după Evenimentul din Octombrie.

Soarele părea să se mişte în acelaşi mod predictibil, cunoscut dintotdeauna. Răsărea şi apunea conform previziunilor standard pentru anul respectiv, zilele se perindau în mod firesc, din ce în ce mai scurte, nimic nu sugera că astrul ar fi fost în pericol. Multe lucruri de pe pământ, inclusiv viaţa însăşi, depind de natura şi de cantitatea de radiaţii solare care ating suprafaţa planetei şi, în cele mai multe privinţe, asta nu se schimbase.

Toate observaţiile făcute cu ochiul liber sugerau că Soarele rămăsese aceeaşi stea galbenă, de clasă G, la care ne uitaserăm, cu ochii mijiţi, toată viaţa. Cu toate acestea, îi lipseau petele, proeminenţele, erupţiile. Soarele e o stea bântuită de turbulenţe violente. Clocoteşte, fierbe, vibrează ca un clopot acţionat de energii imense, scaldă sistemul planetar într-un vânt solar alcătuit din particule încărcate cu energie, care ne-ar ucide dacă nu am fi protejaţi de câmpul magnetic al pământului. Dar, după Evenimentul din Octombrie, anunţaseră astronomii, soarele devenise un corp ceresc de o formă geometrică perfectă, de o strălucire absolut uniformă, neafectată de niciun fel de pete. Iar din nord sosise vestea că aurora boreală, un rezultat al interacţiunii câmpului nostru magnetic cu acel vânt solar, fusese anulată, ca un spectacol fără succes de pe Broadway.

Alte absenţe de pe noul cer al nopţii: nicio stea căzătoare. De obicei, pământul îşi adăuga, în fiecare an, treizeci şi şapte de tone de praf cosmic, incinerat, în marea sa majoritate, prin frecarea din atmosferă. Ceea ce nu se mai întâmpla. În primele săptămâni de după Evenimentul din Octombrie, în atmosferă n-a mai pătruns niciun meteorit detectabil, nici măcar vreunul dintre cei microscopici, numiţi particule Brownlee. În termeni astronomici, eram înconjuraţi de o tăcere asurzitoare. Pentru asta, nici măcar Jason nu putea oferi o explicaţie.

Deci soarele nu mai era soarele, dar, contrafăcut sau nu, continua să strălucească şi, pe măsură ce se scurgeau zilele, aşternându-se şi stivuindu-se unele peste altele, dezorientarea era din ce în ce mai profundă, dar senzaţia generală de pericol intra în declin. (Apa nu clocotea, nu era decât călduţă.) Dar ce subiect bogat de discuţii putea să fie! Nu doar enigma celestă, ci şi consecinţele sale imediate: căderea sistemului electronic de telecomunicaţii, războaiele din afara hotarelor nu mai puteau fi monitorizate şi redate detaliat prin satelit, bombele inteligente, ghidate prin GPS, se dovedeau a fi de o idioţenie iremediabilă, fibrele optice deveneau o neaşteptată mină de aur.

Comunicatele de la Washington soseau cu o regularitate deprimantă: Încă nu avem nicio dovadă a vreunei intenţii ostile din partea niciunei naţiuni sau agenţii şi Cele mai strălucite minţi ale generaţiei noastre se străduiesc să înţeleagă, să explice şi, în ultimă instanţă, să contracareze potenţialele efecte negative ale acestui văl care ne-a ascuns imaginea universului. Liniştitorul discurs incoerent oferit de o administraţie care încă mai spera să identifice un inamic, fie el pământean sau de altă natură, capabil de o asemenea acţiune. Dar duşmanul era încăpăţânat de derutant. Oamenii începuseră să vorbească despre o „ipotetică inteligenţă dominatoare“. Incapabili să privim dincolo de pereţii închisorii noastre, ne rezumam la cartografierea marginilor colţurilor sale.

După Eveniment, Jason s-a retras în camera lui aproape o lună. În tot acest timp, n-am reuşit să-i vorbesc, îl întrezăream doar când gemenii se urcau în microbuzul Academiei Rice. Însă Diane mă suna pe celular aproape în fiecare seară, de obicei în jur de zece sau unsprezece, când amândoi puteam conta pe un strop de intimitate. Iar eu preţuiam telefoanele ei, din motive pe care încă nu eram pregătit să le recunosc faţă de mine însumi.

– Jason e prost dispus, mi-a spus ea, într-o noapte. Spune că, atâta vreme cât nu ştim dacă soarele e soarele, nu ştim, de fapt, nimic.

– Poate are dreptate.

– Dar pentru Jase e vorba despre ceva aproape religios. A fost întotdeauna îndrăgostit de hărţi, ştiai, Tyler? De când era foarte mic putea să folosească o hartă. Îi plăcea să ştie unde se află. Spunea că aşa lucrurile au sens. Doamne, îmi plăcea să-l ascult vorbind despre hărţi. Cred că de-asta se poartă acum atât de ciudat, mai ciudat decât majoritatea oamenilor. Nimic nu mai e acolo unde trebuia să fie. Şi-a pierdut harta.

Bineînţeles că existau deja indicii. Nici nu trecuse o săptămână, când armata a început să adune resturile sateliţilor prăbuşiţi, aflaţi pe orbite staţionare până în noaptea de octombrie, dar care, înainte de a miji zorii, ajunseră Pământ, până la unul. În urma lor au rămas resturi conţinând dovezi incitante. Dar a trecut ceva timp până ca informaţiile să ajungă la familia lui E.D. Lawton, cu toate relaţiile ei.