Fragment în avanpremieră: Botezul focului, Andrzej Sapkowski

Una dintre cele mai îndrăgite serii. Cel mai iubit joc video din toate timpurile. Cel mai așteptat roman în ultimul timp de către fanii seriei WITCHER – Botezul focului, de Andrzej Sapkowski. În curând ecranizat de Netflix.

În timpul revoltei vrăjitorilor, Geralt a fost rănit. Iar acum, când întunericul s-a lăsat peste întreaga lume, nu poate face nimic până nu se vindecă. El, care ar trebui să fie protectorul nevinovaților în fața monștrilor periculoși, este neputincios.

Războiul a cuprins toate tărâmurile, viitorul magiei este în pericol, iar vrăjitorii rămași în viață trebuie să îl apere. În acest haos lipsit de speranță, Ciri e de negăsit – până când apare zvonul că se află la Curtea Nilfgaard, gata să se mărite cu Împăratul.

Vindecat sau nu, Geralt trebuie să o salveze.


Fragment în avanpremieră

Păsărelele ciripeau de zor prin tufișuri. Povârnișul râpei era năpădit de o puzderie stufoasă de mărăcinișuri și buruieni încâlcite, un loc de vis pentru hrană și cuibărit, nu e de mirare că roiau păsărelele. Florinții lansau triluri cu înfrigurare, inarițele și micuțele silvii ciripeau, iar din când în când răsunau pin-pinc-urile cintezelor. Cinteza face-a ploaie, se gândea Milva, contemplând cerul. Nu era niciun nor. Dar cinteza prevestește întotdeauna ploaia. La urma urmei, n-ar strica o ploicică.

Punctul de observare de vizavi de buza râpei fusese ales bine, oferind mari șanse de vânătoare reușită, mai ales aici, în codrul Brokilon, raiul animalelor. Driadele, stăpâne peste o bună parte a pădurii, vânau destul de rar, iar oamenii se încumetau și mai rar prin locurile astea. Aici, orice vânător care râvnea la carne sau blănuri devenea el însuși o pradă. Broaștele din Brokilon nu aveau pic de milă față de intruși. Milva o simțise pe propria piele.

Oricum, Brokilonul nu ducea lipsă de jivine. Milva însă stătea la pândă de mai bine de două ore, și încă nu i se ivise nimic în fața ochilor. Nici gând să vâneze din mers – seceta care clocotea de o lună așternuse un covor de crengi și frunze uscate, care trosneau la fiecare pas. În astfel de împrejurări, numai dacă stai ascuns și nemișcat poți avea parte de noroc și de pradă. Un fluture amiral s-a așezat pe vergeaua arcului. Milva nu l-a alungat. Observându-l cum își îndoaie și-și desface aripile, i-au căzut ochii pe arc, ultima sa achiziție, de care nu mai contenea să se bucure. Era un arcaș iscusit și era înnebunită după arme. Iar cea pe care o ținea în mână era cea mai bună dintre cele mai bune.

Milva avusese multe arcuri la viața ei. Se deprinsese să tragă cu cele obișnuite, din frasin și din tisă, dar renunțase repede la ele, în favoarea celor compozite și reflexe, folosite de driade și elfi. Arcurile elfilor erau mai scurte, mai ușoare și mai simplu de mânuit datorită combinației de lemn și tendoane de animale și, de asemenea, mult mai rapide decât cele de tisă – săgeata lansată din ele ajungea la țintă într-un timp mult mai scurt și pe o cale mai dreaptă, care cam elimina posibilitatea de a fi deviată de vânt. Cele mai bune exemplare de astfel de arme, cu vergele încovoiate de patru ori mai mult decât cele obișnuite, purtau numele de zefhar de la elfi, de la denumirea semnului runic format din brațele și mânerul arcului. În atâția ani trecuseră multe zefare prin mâna Milvei și nu-și închipuia că ar putea exista vreun arc care să le întreacă.

Dar, într-o bună zi, a dat peste un asemenea arc. Unde altundeva decât în Bazarul Maritim din Cidaris, renumit pentru diversitatea mărfurilor rare și bizare aduse de marinari din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, la bordul fregatelor și galioanelor. Ori de câte ori avea ocazia, Milva vizita bazarul și se uita la arcurile de peste mări. Chiar de acolo și-a procurat arcul despre care credea că o va sluji mulți ani de-acum înainte – un zefar provenit din Zerrikania, întărit cu corn lustruit de antilopă. Arcul a fost fără cusur. Un an. Pentru că un an mai târziu, pe aceeași tarabă și la același negustor a pus ochii pe o adevărată minunăție. Arcul provenea din Nordul îndepărtat. Avea anvergura de șaizeci și doi de centimetri, era din mahon, cu mânerul perfect calibrat, vergeaua plată, laminată, din lemn nobil, intercalat cu oase și tendoane de balenă. Se distingea de celelalte arcuri etalate lângă el nu doar prin structură, ci și prin preț – de fapt, acesta îi atrăsese atenția Milvei. De cum a luat arcul în mână și l-a încercat, i-a plătit negustorului fără șovăială și fără tocmeală exact cât îi ceruse pe el. Patru sute de coroane novigradiene. Bineînțeles că nu avea o sumă atât de exorbitantă și și-a pus la bătaie în piață zefarul zerrikan, o blană de jder și un minunat pandantiv de coral, meșterit de elfi, pe un șirag de perle de râu.

Dar nu i-a părut rău. Niciodată. Arcul era incredibil de ușor și de o precizie fantastică. Deși nu prea mare, era prevăzut cu un distanțator al corzii pentru a o ține mai departe de brațele arcului. Ca să tragă cu precizie, coarda era din mătase și cânepă, lungă de douăzeci de centimetri, și dezvolta o forță de cincizeci de kilograme de putere. Ce-i drept, alte arcuri ajungeau și la optzeci. Dar Milva era de părere că e o exagerare. Lansată din arcul de balenă cu o forță de cincizeci, săgeata străbătea o distanță de două sute de picioare între două bătăi de inimă, iar de la o sută de pași avea destul impuls să spulbere efectiv o căprioară, iar ființele umane, dacă nu purtau armură, ar fi fost străpunse dintr-o parte în alta. Însă Milva vâna rar animale mai mari decât căprioara sau bărbați blindați.

Fluturele a zburat. Cintezele fâlfâiau în continuare prin tufișuri. Și în continuare, nimic în raza ei de acțiune. Milva s-a sprijinit de un trunchi de pin și s-a lăsat pradă amintirilor. Ca să-și omoare timpul.

Prima ei întâlnire cu vrăjitorul a fost în iulie, la două săptămâni de la evenimentele de pe insula Thanedd și de la izbucnirea războiului din Dol Angra. Milva se întorsese în Brokilon după câteva zile de absență, însoțind supraviețuitorii unui comando de Scoia’tael, înfrânt în Temeria pe când încerca să ajungă în zona Aedirnului cuprins deja de război. Veverițele voiau să participe la revolta pe care elfii o provocau în Dol Blathanna. Norocul nu le surâsese; dacă n-ar fi fost Milva, comandoul lor și-ar fi găsit sfârșitul. Dar le-a ieșit fata în cale și au găsit adăpost în Brokilon. De cum au sosit, Milva a fost informată că e așteptată cu nerăbdare de Aglaïs în Col Serrai, ceea ce a uimit-o oarecum. Aglaïs era superioara tămăduitoarelor din Brokilon. Valea Col Serrai era un loc de vindecare, era adâncă, bogată în izvoare termale și în peșteri.

Dar Milva i-a răspuns la chemare, crezând că tratează vreun elf cu care voia să-i medieze ea comunicarea. Dar, când l-a văzut pe vrăjitorul rănit și a înțeles ce se aștepta de la ea, a cuprins-o furia. A ieșit din peșteră cu părul în vânt, îndreptându-și toată furia spre Aglaïs:

– M-a văzut! Mi-a văzut fața! Îți dai seama ce mă așteaptă?

– Nu, nu-mi dau seama, i-a spus tămăduitoarea cu răceală. E Gwynbleidd, vrăjitorul, prieten al Brokilonului. E aici de paisprezece zile, de la luna nouă. Și o să mai treacă ceva timp până o să se ridice și o să meargă normal. Vrea să afle ce se mai petrece prin lume, vrea vești despre rude. Numai de la tine le poate afla.

– Ce se mai petrece prin lume? Cre’ că ți-ai pierdut mințile, driadă! Ai habar ce se petrece în lume chiar acum, dincolo de hotarele pădurii tale pașnice? În Aedirn e război! În Brugge, în Temeria și în Redania domnesc iadu’, haosu’, persecuțiile! Sunt căutați și în gaură de șarpe cei care au pornit revolta din Thanedd. Iscoadele sunt peste tot, te urmăresc! Uneori o vorbă scoasă pe gură la momentul nepotrivit e destul ca s-ajungi pe mâna unui călău care să te lumineze cu fieru-ncins într-o temniță! Și eu să spionez, să întreb, să adun informații? Să-mi pun pielea la saramură? Și pentru cine, mă rog? Pentru un vrăjitor care-i pe ducă? Da’ ce mi-e el, mă rog, frate sau cumnat? Nu te înțeleg, Aglaïs!

– Dacă ai de gând să țipi, a întrerupt-o calm driada, să mergem mai departe în pădure. Are nevoie de liniște și pace. Fără să vrea, Milva s-a uitat spre peșteră, unde tocmai îl văzuse pe rănit mai devreme. Fain flăcău, s-a gândit instinctiv, deși subțire, e musculos… Capul alb, dar pântecele subțire, ca de tinerel. E clar că nu-și vede capul de treabă, nu e îndopat cu slănină și bere…

– A fost pe Thanedd, a afirmat ea, nu a întrebat. E un răzvrătit.

– Nu știu, Aglaïs a ridicat din umeri. E rănit. Are nevoie de ajutor. Restul nu mă privește.

Milva s-a înfuriat. Se știa că tămăduitoarea e ursuză. Dar Milva auzise deja povestirile entuziasmate ale driadelor de la hotarul răsăritean al Brokilonului, știa tot despre întâmplările de acum două săptămâni. Despre magiciana șatenă, care apăruse în Brokilon printr-un fulger magic, târând cu ea un rănit, cu o mână și un picior rupte. Infirmul s-a dovedit a fi un vrăjitor, cunoscut de driade sub numele de Gwynbleidd, Lupul Alb.

– La început, povesteau driadele, nu știam ce să facem.

Vrăjitorul, sângerând, ba plângea, ba leșina. Aglaïs i-a pus bandaje temporare, magiciana înjura întruna. Plângea și ea. La aceste cuvinte din urmă Milva era cam sceptică: cine a mai văzut magiciană plângând? Pe urmă a venit o poruncă de la Duén Canell de la Eithné Ochi de Argint, doamna Brokilonului. Să plece magiciana! Puneți-l pe picioare pe vrăjitor! Așa suna porunca de la suverana pădurii driadelor.

Și vrăjitorul fusese pus pe picioare. Milva îl văzuse. Stătea în peșteră, într-un jgheab plin cu apă din izvoarele magice ale Brokilonului; cu membrele imobilizate în atele, suspendate pe elevatoare, acoperite cu un cojoc gros din conynhael, vrejuri medicinale folosite de driade, și din lăstari de tătăneasă purpurie. Părul lui era alb ca laptele. Era lucid, pe când, în general, oamenii tratați cu conynhael își pierdeau cunoștința, în delirul lor vorbea doar magia…

– Așadar? a trezit-o din reverie pe Milva glasul monoton al tămăduitoarei. Ce-o să fie? Ce să-i spun?

– Să se ducă naibii! a mormăit Milva, îndreptându-și centura de care atârnau tolba și cuțitul de vânătoare. Și tu, Aglaïs, du-te naibii și tu!

– Facă-se voia ta! N-o să te forțez.

– Că bine zici! Nu mă poți forța.

A intrat în pădure, printre brazii rari, fără să se uite în jur. Era furioasă.

Milva aflase multe despre evenimentele care zguduiseră insula Thanedd la luna nouă din iulie. Scoia’tael numai despre ele vorbeau întruna. În timpul congresului magicienilor de pe insula izbucnise o revoltă, cu vărsare de sânge, cu rostogoliri de capete. Iar armatele din Nilfgaard, ca la un semn, atacaseră Aedirn și Lyria; se declanșase războiul. În Temeria, în Redania și în Kaedwen, toată lumea dădea vina pe Scoia’tael. Pe de o parte, pentru că un comando de Veverițe venise cică să le dea o mână de ajutor magicienilor insurgenți de pe Thanedd; pe de altă parte, deoarece un elf sau un semielf l-ar fi înjunghiat cu un stilet pe Vizimir, regele Redaniei, lăsându-l fără suflare. Furioși, oamenii s-au năpustit la Veverițe. Totul clocotea ca într-un ceaun, sângele elfilor curgea râuri, râuri…

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.