Si uite asa a trecut si cea de-a patra intalnire a clubului de lectura Nemira. De aceasta data am incercat sa deslusim tainele romanului  Ubik de Philip K. Dick. Spun “am incercat”, pentru ca nici pana la final nu am ajuns la concluzie comuna (au fost multe si variate) si nici nu am fost siguri daca putem trage cu adevarat o concluzie.

Dupa ce ne-am salutat, unii deja veterani ai acestor intalniri, altii noi-veniti, am inceput sa discutam despre aceasta poveste numita Ubik. Am incercat sa vedem ce intelegem noi din acele pagini scrise de Dick, am cautat explicatii pentru diversele situatii, personaje si lucruri, sa dam un sens unor elemente ce aparent nu au nici un sens. Unii mai “curajosi” au pretins ca stiu mai multe si au inceput sa ne ofere surse de te miri unde, altii, mai modesti au baiguit cateva cuvinte din propria lor experienta cu romanul, insa in final tot nu am gasit esenta adevarata a acestei carti.

Am trecut mai apoi la a diseca personajele si a vedea daca ne sunt antipatice sau dimpotriva, le gasim apropiate. Din ce am observat, cei mai multi sau cei mai vorbareti au fost de parere ca personajele nu sunt deloc simpatice, ca nu sunt nici macare umane, daramite eroi sau antagonisti veritabili, neavand calitatile sau defectele necesare, nefiind destul de complexe.

Lasandu-i in urma pe precogi si anti-precogi, am inceput sa discutam despre “semi-viata”, un concept prezent in roman ce se dorea a fi o prelungire a vietii, insa doar cu mintea, trupul fiind mort si pastrat criogenic, oamenii vii putand comunica verbal cu aceste constiinte. Este aceasta alternativa una viabila? Am alege-o in locul unei morti simple sau mai rau, in locul unei vieti artificiale mentinuta de aparate, fara posibilitatea de a mai vorbi cu cei dragi? Si aici au existat tabere: unii au spus ca nu e decat o amanare a inevitabilului, altii ca e o pregatire pentru urmatoarea viata (reincarnare, rai etc), unii il vad ca pe un lucru pozitiv, altii ca pe un act de egoism. Dar cred ca cel mai bun raspuns ni-l da chiar autorul, printr-un citat pe care Ana Nicolau ni l-a reamintit in timpul acestei discutii:

“Ella, drăguţă şi cu pielea albă; ochii ei, pe vremea când aceştia fuseseră deschişi, erau de un albastru pur şi strălucitor. Acest lucru nu se va mai întâmpla din nou; putea să-i vorbească şi s-o audă răs-punzându-i; putea să comunice cu ea… dar n-avea s-o mai vadă cu ochii deschişi niciodată; nici gura nu i se va mai deschide. Nu va mai surâde la sosirea lui. Atunci când el va pleca, ea nu va plânge. Oare merită toate astea? se întrebă. Oare e mai bine aşa decât la modul vechi ― drumul direct de la viaţa-în-întregul-ei către groapă? Totuşi, într-un fel Ella este încă alături de mine, hotărî el. Alternativa este neantul”.

Articol scris de Răzvan Nistor

Citeşte continuarea pe www.cuvintedesprecuvinte.blogspot.ro