Dragi cititoare și cititori din România,

Vouă, cei care veți citi Inimă Neagră, vă mulțumesc, în primul rând, pentru primirea voastră călduroasă.

Vă scriu din Bologna, orașul în care locuiesc de douăzeci de ani și în care mi-am scris toate romanele, de la biroul și de la computerul în fața cărora am trăit, trup și suflet, suferințele și bucuriile personajelor mele, pentru a vă povesti câteva întâmplări, momente și întâlniri care îmi sunt în mod deosebit dragi și pe care mi-aș dori să vi le împărtășesc, pentru a vă însoți pe parcursul citirii acestui roman.

Inimă Neagră, nu vă voi ascunde acest lucru, reprezintă o experiență deosebită pentru mine: cu trăiri foarte puternice, care m-au hrănit și m-au schimbat nu numai în ceea ce privește scrisul, ci și viața.

De ani de zile îmi doream să abordez, în calitate de scriitoare, o temă care, ca cititoare, m-a cutremurat întotdeauna mai mult ca oricare alta: răul. Mă gândesc la una dintre primele cărți pe care le-am iubit în adolescență: Crimă și pedeapsă, de Dostoievski. O carte în care noi, cititorii, ne trezim, împreună de Raskolnikov, un criminal, încercați de un sentiment de groază în fața crimei comise dar, în același timp, crezând în umanitatea lui și nutrind speranța unei posibile renașteri.

Spre deosebire de știri, care simplifică lucrurile, urlând atât la monstru, cât și la victimă, literatura ne spune că niciunul dintre noi nu poate fi redus la un singur aspect, că nimeni nu se identifică nici cu propria traumă, nici cu propria vină. Suntem cu toții diferiți și avem o putere enormă: aceea de a ne schimba. Pentru că suntem istorii întregi, nu doar momente.

Această încredere, această speranță m-au ghidat în scrierea romanului Inimă neagră, născut dintr-o întrebare foarte precisă: Ce se întâmplă după? După comiterea unui rău ireparabil? După ce am plătit consecințele acestuia cu cincisprezece ani de închisoare? Când ne reîntoarcem în lume cu o vină devastatoare, în viață, o viața care ne cheamă, cu un viitor care are nevoie de răspunsuri, de unde începem, cum facem?

Emilia, protagonista nevoită să o ia de la capăt, este o femeie de 31 de ani care îmi bântuia mintea și sufletul de ceva timp și care a prins contur doar atunci când, după pandemie și carantină, m-am întors în Valle Cervo, acolo unde m-am născut și am crescut, descoperind un sătuc de piatră cufundat în pădure, la care se ajunge urcând pe o cărăruie, o insulă de pace și liniște, de unde modernitatea și istoria au fost alungate și unde, deîndată ce am pus piciorul, m-am gândit: Iată unde va ajunge Emilia, după închisoare! Așa am început, scriind cu viteza luminii, urmărind-o pe Emilia în timp ce era convinsă că avea să se îngroape într-o casă veche a unei mătuși bătrâne, în sătucul pe care și-l închipuia părăsit și unde, în schimb, îl întâlnește pe Bruno. Iar acea viață nouă despre care credea că nu o merită, împotriva voinței sale și mai puternică decât orice, începe să prindă contur.

Bruno are 36 de ani și locuiește în Sassaia pentru că nici el nu vrea ca viața să îl ajungă din urmă. Nu vrea să i se mai întâmple nimic, pentru că deja i s-au întâmplat prea multe. Când era doar un băiețel, a fost lovit de o tragedie. Este o victimă, o rudă a victimelor. El se află de partea opusă a răului, în comparație cu Emilia, dar durerea care l-a înghețat este aceeași cu durerea ei.

Amândoi sunt nişte adulți care nu mai cred că au dreptul la vreun viitor și care nu şi-au trăit adolescența. După ce am scris patru romane despre adolescență, am crezut că mă voi opri, dar apoi, această vârstă atât de puternică a preluat din nou frâiele, într-o formă inedită: adolescența negată. Bruno era prea dărâmat pentru a-şi trăi tinereţea. Iar Emilia şi-o petrecuse pe a ei, în întregime, într-o închisoare pentru minori, în spatele gratiilor. Când îi vedem în Sassaia, printre casele goale, fagi și castani, sunt neîndemânatici și stângaci. E clar că fiecăruia dintre ei îi lipsește ceva. Că au un trecut atât de apăsător, încât nu poate fi mărturisit. Nimeni nu se salvează singur, mai ales de trecut. Dar găsirea unei alte fiinţe, care te privește în ochi, te ascultă, te acceptă ușor-ușor așa cum ești, poate schimba totul.

Instinctiv, am ştiut că pentru a putea descrie răul trebuia să scriu şi o poveste de iubire. Aceea iubire care nu înseamnă infatuare în faţa a ceea ce ne place la o altă persoană, ci exact opusul: acceptarea a ceea ce nu ne place la ea și, în consecinţă, la noi înșine.

Dar pentru a scrie Inimă neagră, fundamentală nu a fost doar întâlnirea cu Sassaia, ci și, cel puţin la nivel uman, fundamentale au fost și intrarea în penitenciarul pentru minori, de băieţi, din Bologna, atelierele literare cu tinerii deținuți, cunoașterea profesorilor, educatorilor, asistenților sociali care muncesc foarte mult pentru a readuce la viaţă timpul, speranța, visele, acolo unde pare să nu mai existe nicio urmă din toate acestea. Experiența uriaşă oferită de întâlnirea cu chipurile, ochii, vocile acelea atât de tinere, dar deja atât de marcate de suferință, mi-a permis nu numai să creionez penitenciarul pentru minori, de fete, unde Emilia crește împreună cu prietena ei Marta și multe alte colege care o însoțesc în această călătorie, ci și să înțeleg cât de important este ca societatea să nu lase niciun copil să fie marginalizat, exclus, abandonat. Pentru că dacă Răul, cu majusculă, este un mister și un scandal, foarte mult rău, cu minusculă, este reprezentat de răul social, rezultat al nedreptății și al inegalităților; un rău pe care îl putem preveni cu ajutorul justiției sociale, al solidarității, al empatiei, al educației, al binelui – care este întotdeauna curajos, altruist, ambițios, deoarece reprezintă interesul tuturor, nu doar pe cel propriu.

Nu este ușor să acceptăm că unele fisuri rămân şi nu pot fi umplute. Dar ar fi un mare păcat să îi dăm răului ultimul cuvânt. Întotdeauna se va putea construi o bucaţică de bine alături de rău. Se va putea abandona logica disperării, pentru a încerca să onorăm cu adevărat viața, cu generozitate şi recunoștință.

Pentru a scrie una dintre scenele finale ale acestui roman, m-am dus într-un cimitir, într-o dimineață însorită de primăvară, împreună cu soțul meu, cu cumnatul meu și cu fetiţa mea, cea de-a doua aflându-se încă în pântece, și, cu trupul plin de viitor şi de bucurie, am ascultat tăcerea tuturor oamenilor care nu mai sunt, am simțit nostalgie pentru cei pe care i-am pierdut, m-au încercat sentimente de fericire și durere laolaltă și am simțit o emoție profundă la gândul ca exist pe această lume.

Aşa ca, iată, sper că, atunci când veţi termina de citit Inimă neagră, să vă încerce si pe voi sentimente asemănătoare. Să fiți în pace cu voi înşivă, cu această viață care ne copleşeşte, care nu ne asculta şi nu ne este datoare cu nimic, dar căreia noi, cred eu, îi datorăm iubire şi gratitudine.

Cu toată afecțiunea și recunoștința mea,

Silvia Avallone

Tweet