Mai sunt 6 zile până la finalul sezonului IV Game of Thrones, iar cu această ocazie editura Nemira te provoacă să îţi imaginezi chiar tu lucrul de care ne temem cu toţii: ultima scenă. Da, exact, te invităm cu alte cuvinte să devii pentru câteva minute, sau poate o oră, chiar George Martin, în faţa colii albe de hârtie a calculatorului tău.
O să ţină Jon Snow piept sălbaticilor la Nord? Şi dacă da, cum rămâne cu armata de Umblători albi care veghează din umbrele îngheţate? La Sud, rămasă tot mai singură, dar cu trei dragoni şi o armată de 8000 de eunuci, are Daenerys forţa necesară să fie un conducător adevărat peste sclavii eliberaţi care acum o privesc ca pe o zeiţă salvatoare?
Răspunde la una dintre aceste întrebări, sau la oricare alta dintre multele deschise de povestea din Urzeala Tronurilor şi scrie o scenă reprezentativă/şocantă cu care crezi că ar trebui să se încheie acest ultim sezon nebunesc. Cele mai memorabile trei scene imaginate vor primi următoarele premii:
Premiul 1 – pachet Cântec de gheaţă şi foc (paperback) + boardgame Urzeala tronurilor (da, exact, aţi citit bine, boardgame-ul Urzeala tronurilor, courtesy of cutia.ro, cărora le mulţumim foarte mult!)
Premiul 2 – tricou Game of Thrones + cană Game of Thrones + breloc Game of Thrones
Premiul 3 – tricou Game of Thrones + set magneţi frigider Game of Thrones
Concursul se încheie luni, 16 iunie, chiar înaintea difuzării ultimului episod Game of Thrones (22.00). Nu există limită de text, dar vom aprecia concizia. Vom aprecia de asemenea imaginaţia şi stilul. Textele vor fi postate în special sub formă de comentarii la acest articol, dar vor fi luate în considerare şi cele la postările pe acest subiect de pe contul nostru de facebook.
Mult succes tuturor!
Nu uitaţi că simultan este în vigoare o super-promoţie hardcover Urzeala tronurilor pe nemira.ro!
Aflat pe zid gândindu-se la familie, Jon simte cum aerul deja foarte rece începe să îngheţe. Asta ta nu poate însemna decât un singur lucru. Vin Umblătorii Albi, gândi el.
În depărtare se vedea un val alb de zăpadă viscolită gonind către zidul impunător. Frigul îl făcea săm tremure.
Jon hotărî să coboare la poalele zidului să vadă exact ce se întâmplă. Ajuns jos, a deschis marea poartă şi s-a îndepărtat cam 200 m de zid. Valul de zăpadă se apropia cu repeziciune către sfârşitul său, zidul de gheaţă.
Dintr-o dată, din marea de zăpadă apăru un Umblătpr Alb. Acesta îl prinde pe Jon, îl taie cu unghia îngheţaţată pe gât şi îl lasă în zăpadă. Jon deschide ochii. Sunt albaştri, pielea albă, suflul de gheaţă. Umblător Alb…
Trecuseră şase zile de când Jon plecase de la Zid. Mergea încet, se gândea că nu mersese mai mult de o sută treizeci de mile, ceea ce însemna că fortăreaţa lui Craster era în apropiere. Sau cel puţin ce mai rămăsese din ea. Deşi acel loc îi lăsa un gust amar, ar fi putut să se adăpostească o noapte acolo. Ştia că era pustiu, iar această pustietate îi oferea o oarecare siguranţă. Întunericul Pădurii Bântuite parcă îi apăsa umerii şi simţea vântul îngheţat cum îi pătrundea până în măduva oaselor.
Ajungând la ruinele casei ce odată fusese un adăpost numai bun pentru cercetaşii Rondului de Noapte, descoperi gaura ce odată servea ca uşă către pivniţă. Cu grijă, se asigură că nu exista niciun pericol şi că pivniţa era pustie. Coborî în întunericul pătrunzător, ascultând fiecare sunet al nopţii.
Aerul, umed şi înecăcios, familiar locaţiei, îi aminti de vremea în care Craster încă îşi făcea veacul acolo. Nu se auzea niciun sunet, decât cel al crengilor chinuite de vânt.
În timp ce îşi căuta un loc în care să se aşeze pentru a înnopta, se împiedică de ceva, însă prefera să nu verifice de ce, ca să nu îşi strice somnul. Se întinse pe podeaua goală în apropierea unor butoaie de lemn şi adormi, gândindu-se la ultima bătălie de la Castelul Negru, la Mance Rayder, la Ygritte …
În toiul nopţii se auzi un trosnet şi o bufnitură, precum o căzătură, urmate de un sunet ascuţit. Jon se trezi ca trăsnit şi se uită către deschizătura de deasupra lui. Sunetul se repetă de câteva ori, de fiecare dată auzindu-se mai îndepărtat. Cu mişcări uşoare, urcă treptele şi aruncă o privire peste marginea găurii. Recunoscu imediat făptura ce se îndepărta agale, cu paşi zgomotoşi, dând la o parte crengi şi trunchiuri arse de copaci ce îi stăteau în cale. Simţi cum sângele îi îngheţă în vene şi inima aproape că i se opri de spaimă. “Umblători Albi atât de aproape de Zid ?” gândi el. Semnul era departe de a fi bun, iar dacă era un Umblător Alb aici, probabil mai erau şi alţii, nu departe de Fortăreaţă. În plus, se îndrepta către sud, ceea ce îl înspăimânta mai mult decât voia să recunoască.
Norii începură să se risipească şi luna strălucea plină, un păstor al stelelor ce pâlpâiau împrăştiate pe cerul îngheţat. Îşi aminti de obiectul de care se împiedicase mai devreme şi privi înapoi către fundul încăperii. Era tocmai ce se aşteptase: un cap. Ochii aceia erau de neconfundat, de un albastru nefiresc, privind tăios, pielea îi era crăpată şi albă, precum laptele fermentat, iar câteva şuviţe rare de păr uscat îi atârnau de creştet. Ştia că nu avea să mai rămână şi restul nopţii în acea pivniţă umedă cu pericolul pândind la uşă, aşa că aşteptă ca Umblătorul Alb să se îndepărteze cât mai mult şi porni în sens opus creaturii îngheţate.
Zilele treceau greu, iar milele din ce în ce mai greu. Mâncarea se împuţina, precum şi animalele pe care să le vâneze, cu cât mergea mai mult spre nord. Ceea ce îl nedumerea era pustietatea drumului pe care îl apucase. Să îşi fi ales el atât de bine cărările, încât să nu existe sălbatici în acele zone ? Nu ar fi putut spune, însă de data aceasta, pustietatea îl neliniştea.
La un moment dat, trecând de o colină și apucând o potecă ce mergea către nord-est, auzi din nou sunetele ascuțite ce îți înghețau inima. Nu avea unde să se ascundă, așa că nu îi rămăsese decât să se urce într-un copac. Se cățără cu viteză în cel mai apropiat arbore cât de sus putuse și privi în jos. Un grup de Umblători Albi trecea la nu mai putin de douăzeci de picioare de copacul său, făcând totul să îngheţe în urma lor. Câțiva dintre ei îl observară, însă Jon rămase neclintit. Nu se obosiră nici măcar să scoată vreun sunet la vederea acestuia; părea că aveau ceva de rezolvat. Se dădu jos din copac și începu să alerge pe cărare în direcția opusă traiectoriei lor pentru o vreme, până își simți picioarele înțepenite, ca într-un vis urât. Pierduse noțiunea timpului, nu știa ce distanță parcursese și nici dacă era noapte sau zi.
Se opri în apropierea unui luminiş, pentru a-şi trage sufletul. Mintea îi era bântuită de o mulţime de întrebări şi temeri. “Ar trebui să mă întorc la Zid, să îi avertizez că un grup de Umblători Albi se apropie. Allister Thorne a căzut şi mulţi fraţi ai Rondului de Noapte au murit. Trebuie să îl găsesc pe Mance. ”
Începu să meargă din nou către luminiş.
Inima i se opri şi picioarele îi îngheţară. Zeci de trupuri ale sălbaticilor, despicate şi retezate, zăceau pe toată suprafaţa luminişului. Se holbă la imaginea macabră preț de câteva minute. Trebuie să fi fost un grup de cel puţin cincizeci de sălbatici, rămăşiţele lor fiind aşezate în cercuri concentrice. Ieși din luminiș în speranţa de a găsi vreun supravieţuitor.
Deodată auzi dintre copaci o voce gemând de durere. Se orientă după sunet și îl găsi pe sălbatic zăcând într-o baltă de sânge cu ambele picioare retezate. Jon se trânti lângă el şi îl ridică pe beteag pe braţe. Omul tuși și întredeschise cu greu ochii după care îi închise la loc. Un fir roşu i se prelingea de pe marginea gurii, în timp ce încerca să tragă ultimele guri de aer.
– Cioară … Fugi la Zid … Apără sudul, îngână el, vocea sa sunând mai mult ca un suspin de durere.
– Am plecat de la Zid ca să îl caut pe Mance Rayder, rosti Jon Snow, cu glasul întretăiat.
– Nu Mance … e amenințarea … Tuşi, iar sângele îi ţâşni printre dinţi. Umblătorii albi … i-au ucis pe toţi … Mance … e mort …
– Tu l-ai omorât pe Joffrey! Pitic nenorocit! De ce naiba ai trăit până acum?!
Cu un ochi însângerat, cu greu se poate uita în sus la sora lui. La sora lui care și-o trage cu frate-su. La sora lui care, acum, are o sabie în mână.
– Tyrion Lannister… acum ți-a sosit momentul. O să mori ÎN SFÂRȘIT. Așa o să fie și mama fericită. A murit scoțând din ea o monstruozitate ca tine.
Cersei se tot învârte în jurul lui Tyrion, care stă în genunchi. În jurul lor, liniște. Singurii martori sunt Jamie și Tywin Lannister. Tywin are un zâmbet în colțul gurii, parcă așteptând-o pe Cersei să înfigă sabia în bastardul lui. Jamie parcă a înlemnit. Nu știe ce să facă. Tyrion e fratele lui. Dar Cersei e femeia pe care a iubit-o de mulți ani încoace.
– Jamie, frate, fă ceva!! Nu îi lăsa să o termine așa!
Ochii lui Tyrion se umezesc. În mintea lui apare Shae. Curva aia care a depus mărturie împotriva lui. Curva aia pe care încă o iubește.
Cerul devine sângeriu. Jon Snow și cu alți apărători ai zidului baricadează Castle Black. Cu puțin timp înainte, Sam i-a anunțat îngozit că se văd venind White Walkers. O armată întreagă.
– Inutilo! Stai și te învârți atâta. Înfige sabia aia.
Tywin stă ca pe ace. Parcă simte că ceva nu e în regulă.
– Mai taci și tu, tată! Atâta știi, să dai comenzi. Toți anii ăștia ai fost plecat și ai dat comenzi.
Atenția lui Tyrion este atrasă de o mișcare din spatele surorii și tatălui ei. Vede un băiat care se mișcă încet.
– Haide, hidoșenia pământului. A venit vremea să mori odată.
Cersei pornește către Tyrion. Cuprinsă de o stare de nebunie, nu reușește să-și controleze mișcările. Își scapă sabia. În timp ce se apleacă după ea, se aude o voce de copilandru: “Tywin Lannister. A venit vremea să mori”.
Jamie și Tywin se întorc brusc către locul de unde s-a auzit vocea. O văd pe Aria cu sabia în mână. Tywin începe să râdă. Deodată, apare The Hound în dreptul ei. Râsul lui Tywin încetează brusc.
Aria se repede către Tywin. Acesta se ferește la mustață de lovitura ei de sabie.
– Un alt Stark care vine să mă enerveze. Nu puteți să muriți odată toți?
Jamie își scoate și el sabia. Se găsește față în față cu The Hound.
– Prințule cu mână de aur, mai bine stai cuminte. Nu vrei să ai și o a doua mână din metal prețios.
Aria se împotmolește. Tywin îi înfige sabia în picior. Țipătul ei îi atrage atenția lui The Hound. De cealaltă parte, Tyrion țipă după Jamie.
Jamie fuge către Cersei, sperând că o poate reține. Ea încearcă să-l oprească, punându-i sabia în față.
– Cersei, gata. Haide să fugim de aici.
Cersei începe să râdă isteric.
– Ce să facem? Ești bun de nimic! Monstrul ăsta l-a omorât pe fiul tău și tu vrei să-l protejezi? NICIODATĂ!
Cersei își ridică sabia deasupra capului lui Tywin. În același timp se aud două urlete.
Primul s-a auzit din partea Ariei. Un urlet de bucurie la vederea corpului decapitat al lui Tywin. Celălalt urlet a fost din partea lui Tyrion. La două secunde înainte de a-i fi trântită sabia în cap, a văzut cum Jamie a străpuns-o pe Cersei. A căzut la pământ cu sabia încă în ea.
Jon Snow și puținii apărători ai zidului care au mai rămas au luat poziție de atac. White Walkers sunt la mai puțin de 50 de m de Castle Black. Conducătorul lor își îndreaptă brațul către Castle Black, după care toți pornesc în viteză acolo.
Mance Ryder privește în depărtare o figură umană ce se apropie de tabără. Se vede deja învingător. Poate asediul armatei lui asupra Castelului Negru fusese mai copleșitor decât se aștepta. Un sol ar trebui sa fie acesta. Dar cu cât se apropie, clătinându-se, căzând în zăpadă, realiză că nu este o veste bună. Doi oameni îl cărară dinaintea stăpânului lor. Plin de răni pe chip și trup, Mance îl recunoscu pe Jon Snow, mai mult rece decât viu. “Vine…”, gemea neîncetat cu vocea răgușită, tremurând de frig și frică. Privindu-i oroarea din ochi, Mance îl întrebă de oamenii lui cu o teamă imensă de ce avea să îi dezvăluie.
Nu trecuse mult de fortăreața lui Craster, acum o ruina sub albul zăpezii, și curând se înnegura. Pădurea se deschise într-un câmp de fum și cenușă. Era o prezență în întunericul neobișnuit. Șuieraturile vântului îl îndemnau să nu facă popas aici. Sălbaticii arseseră toata valea, dar altceva pusese stăpânire peste acest loc. Cu fiecare pas, Jon auzea pufăiturile unei bestii undeva in depărtare. Avea senzația că este o pradă, iar torța îi era singura armă. Distras de zgomotele care veneau din ce in ce mai aproape, mai multe, Jon se găsi tăvălit pe jos, pierzând torța în zăpadă. Învăluit de întuneric, încerca să găsească torța, dar în zadar. Mai degrabă a găsit trupul rece de care se împiedicase. Îl pipăi bine și înțelegea foarte bine ce era straniu la acest cadavru. Era unul din oamenii lui Mance Ryder, din cei care se retrăseseră. Nu era ars, dar avea sabia încleștată în ambele mâini. Era fără putință să îi smulgă paloșul din strânsoare, iar bocetele se apropiau tot mai mult de el. I-a rupt mâinile sub bocanc și astfel a reușit să facă rost de armă la timp. Când cerul s-a cutremurat sub sunetul unui corn, Jon observa paralizat cum zeci de cadavre în jurul său prindeau suflet, chiar și acela căruia îi zdrobise mâinile. Curând, Jon era înconjurat de cei reci. S-a luptat din toate puterile. Erau peste tot. A încercat să le piardă urma în pădure, dar în schimb și-a pierdut paltonul, și-a pierdut și paloșul. Aproape de amiază, cu răni pe tot trupul, doar dihania pufăitoare era în urma lui. Spera să ajungă pe coama muntelui, să-l piardă. Dar pe coama muntelui găsi tabloul groazei. O armată vastă de cadavre umblătoare mărșăluiau. Și-ar fi dorit să știe încotro, fiindcă se pierduse. Lângă el sosi un cal cu blana putredă și oasele uscate, pufăind crivăț, iar cel care îl călărea era alb ca iarna, cu ochii albaștri, mort de multă vreme.
Jon își aminti că cel rece l-a lovit, și-a pierdut cunoștința și s-a trezit la marginea pădurii, lângă tabăra lui Mance. Apoi își aminti de crezul tatălui său, o avertizare pe care i-o aduse lui Mance Ryder: “Iarna… vine.”
Din străfundurile piramidei, prin cei cincizeci de centimetri de piatră dură, Daenerys îi putea auzi. Copiii mei, gândea aceasta, în timp ce dragonii urlau și se zbăteau, întemnițați în ceea ce Missandei a botezat, simplu, „Groapa”. Două sute din Nepătații ei au murit încercând să prindă lanțuri grele din aur de picioarele și gâturile solzoase ale dragonilor. Cel mai rău a fost cu Drogon dar, până la urmă, au reușit să-l dovedească și pe el.
Mereu, când închidea ochii, Daenerys vedea sclipirile cărbunilor încinși care au privit-o atunci. Drogon spumega de furie și a scuipat un râu de flăcări negre înspre cea care i-a dat viață prin sacrificiu. Le simțea nedumerirea, frustrarea, mânia și, mai ales, ura. O urau pentru ce le-a făcut și nu putea să-i condamne.
– Ce mamă se comportă așa cu proprii ei copii? a întrebat-o Daenerys pe slujnica sa.
– Sunt periculoși, khaleesi, i-a spus Missandei. Ai făcut ceea ce trebuia.
– Spune-mi adevărul, i-a cerut Daenerys.
Missandei s-a pierdut printre cuvinte, așa că Daenerys a coborât scările până jos, la câțiva metri sub marea piramidă din Meereen. Aerul era irespirabil, iar duhoarea cărnii arse părea să se fi infiltrat în pereți. Am ajuns, și-a spus ultima din neamul Targaryen.
Stătea în fața ușii fără să știe ce să facă în continuare. Torțele care luminau holul larg au fost stinse de o adiere caldă venită din Groapă. Freamătul nărilor lui Drogon, cu siguranță. Daenerys a tras aer încins în piept și, cu o forță pe care nu credea că o are, a deschis ușa care o despărțea de odraslele ei.
Cei trei dragoni și-au deschis alene ochii, trei perechi de pietre prețioase luminate de o sursă inepuizabilă de căldură. Rhaegal, cel cu solzii de smarald, a scuipat flăcări înspre tavanul Gropii și i-a scăldat pe toți, pentru un moment, în licăriri slabe.
Viserion, alb ca spuma laptelui, stătea ascuns după frații lui. Drogon o privea de parcă ar fi fost cel mai de temut dușman al său, pe care neapărat voia să-l vadă mort. Scânteia din ochii lui roșii a făcut-o pe Daenerys să dea un pas înapoi. Și atunci, în ultimele modele desenate pe pereți de focul dragonului, i-a văzut.
Ființe ce păreau oameni, dar cu pielea albă ca omătul proaspăt așternut și ochi albaștri, de gheață, înaintau pe cai morți și stârvuri de urși și elani. În fața lor se întindea o mare de zăpadă strălucitor de albă, iar în depărtare se vedea o dungă neagră, care se ridica mult deasupra pâlcului nesfârșit de copaci.
– Zidul, a zis Daenerys, amintindu-și de poveștile pe care fratele ei i le spunea când erau mici.
Cuprinsă de o nebunie de moment, Daenerys a coborât și mai adânc în groapă și a eliberat cei trei dragoni de lanțurile grele care-i țineau prizonieri. Viserion și Rhaegal și-au luat zborul numaidecât, lovindu-se de tavanul săpat în piatră. Drogon a rămas, privindu-și mama în ochi. Lacrimile i-au curs pe bărbie lui Daenerys și i-a atins trupul puternic, acoperit de solzi negri ca noaptea.
Dragonul a scos scântei printre colții drepți și ascuțiți. Nările i se dilatau, iar în interiorul lui mocnea un foc veșnic. Fără să se gândească la ce s-ar putea întâmpla, Daenerys l-a strâns cu putere în brațe pe Drogon, topindu-se sub căldura emanată de fiecare solz, apoi s-a îndepărtat de el.
– Îmi pare rău, i-a șoptit.
Drogon a dat din aripi, iscând un mic vârtej de praf și scântei. Daenerys a pășit în el, iar hainele subțiri din mătase i-au luat foc. Focul nu poate răni un dragon, și-a amintit ea. Sânge și foc, din asta sunt făcuți Targaryenii, a mai spus în gând și l-a încălecat pe Drogon. Țepii de pe spinarea lui i-au lăsat urme adânci pe coapse, dar nu-i păsa. Trebuia să îndure orice fărâmă de durere, doar așa putea deveni și mai puternică. L-a ghidat pe Drogon spre ușă, apoi au ieșit din piramidă, urmați la scurtă distanță de Rhaegal și Viserion, lăsând în urmă oastea pe care s-a chinuit atâta timp să o adune.
Dar inamicul nu putea fi învins de sulițe și săbii. Doar un dragon poate, a gândit Daenerys, și a vărsat lacrimi pentru cei lăsați în urmă: pentru Ser Barristan, Missandei și Daario Naharis, pentru khalasar și sclavii eiberați, pentru Drogo și copilul lor și pentru…
– Jorah, a suspinat ea. De ce a trebuit să mă trădezi?
Aripile dragonului o loveau peste obraji și nu vedea decât puncte albe pierdute pe o pătură albăstruie. A zburat deasupra uriașului râu Skahazadhan, cu gândul la Westeross și poporul care o aștepta. Vântul șuiera necontenit și părea să rostească aceleași două cuvinte continuu: Jon Snow.
“O să ţină Jon Snow piept sălbaticilor la Nord? Şi dacă da, cum rămâne cu armata de Umblători albi care veghează din umbrele îngheţate?”
Alb, totul in jur este invaluit in alb. Chiar daca drumul pare infinit, eternitatea clipelor atarna de dorinta suprema de a invinge si de a da dovada de sacrificiu. “Voi reusi.” Singurul gand care il ghideaza pe Jon, declansand o forta interioara aparte, asemanatoare cu un foc intens, care ii cuprinde intregul salas al sufletului si al mintii. Cu fiecare pas facut, Jon arunca o privire fugara spre tinutul intins, deslusind in departare o asezare umana. Nu pe atat de umana pe cat pare, insa este tot ceea ce el cauta. […] Ajuns la intrarea in acel loc sinistru, care totodata poarta semnul distinctiv al salbaticilor, Jon incepe sa recite in minte juramantul depus:”Acum incepe rondul meu. Nu se va finaliza pana la moartea mea.Voi trai si voi muri la postul meu. Eu sunt sabia din intuneric, paznicul zidurilor. Eu sunt focul care inving frigul, lumina care aduce zorii,sunetul care trezeste adormitii, scutul care protejeaza intreagul domeniu. Viata mea apartine cu solemnitate Rondului de Noapte, pentru aceasta noapte, dar si pentru noptile care vor urma.” Urmandu-si calea cu pasi nesiguri, acesta devine brusc constient de linistea care il incojoara. Pustiu, nespecific salbaticilor, un loc relativ calm,in opozitie cu flacarile mistuitoare a unui foc uitat, ce palpaie in departare. Brusc, atmosfera devine si mai apasatoare,iar in jurul lui Jon se formeaza un cerc restrans,format din salbatici aprigi, gata de razbunare.In cateva clipe uluitoare, o lupta macabra are loc intre Jon si adversarii sai. Fiind stiut faptul ca inteligenta si curajul vor fi mereu de partea sa, Jon reuseste sa invinga si observa in departare cum lupul sau se intoarce cu un fragment din corpul unei persoane…inghetate. Marea de sange se intinde in jurul sau, formand un cheag de lichid vascos, o imparatie a dezumanizarii. Frigul se intensifica, vantul isi reia pozitia dominanta, iar cerul capata o nuanta unica de gri inchis, prevestitor de rau. Umblatorii Albi. […]
Cand Jon deschise din nou ochii, privi intr-un mod inconstient spre cer. Iar atunci inalni acel ocean albastru intens, doi ochi ce ii strafulgerau sufletul. O atingere de gheata pe pielea lui, electrizandu-i fiecare fibra din corp. In timpul procesului de transformare, un singur nume ii trecu prin minte: Ygritte. Jon incepu sa repete cuvantul din ce in ce mai tare, pana realiza ca nimic nu se mai intampla. Confuz, inca incostient, el se ridica si priveste cu stupoare armata de Umblatori Albi si pe fratele sau Bran, aflat in bratele lui Hodor. Jon deodata simti ceea ce avea de facut : sa atace Rondul de Noapte, sa il distruga din temelii si sa isi lase armata sa marsaluiasca libera spre Debracaderul Regelui.
[…]
Alb, fum, infinit. Bariera dintre cele doua lumi nu mai exista. Valar Morghulis.
O să ţină Jon Snow piept sălbaticilor la Nord? Şi dacă da, cum rămâne cu armata de Umblători albi care veghează din umbrele îngheţate? ”
– In ultimul episod din Urzeala Tronurilor, in timpul luptei, armata umblatorilor albi o sa isi faca aparitia la zid, si salbaticii impreuna cu oamenii din Rondul de Noapte se vor lupta cot la cot sa apare zidul si natia oamenilor ,singura lor sansa ar fii sa le arda trupurile, dupa ce ii vor rapune.
“La Sud, rămasă tot mai singură, dar cu trei dragoni şi o armată de 8000 de eunuci, are Daenerys forţa necesară să fie un conducător adevărat peste sclavii eliberaţi care acum o privesc ca pe o zeiţă salvatoare?”
– Daenerys e mai slabita fara Sir Jorah, pentru ca el chiar ii era loial si avea sfaturi mult mai bune decat oricare comandant al acesteia. Chiar daca are o armata numeroasa inca nu se poate masura cu fortele de la Debarcaderul Regelui. Consider ca o sa incerce sa aduca de partea ei si alti sclavi, armata ei trebuie sa fie mult mai numeroasa.
N-am crezut niciodata ca voi uri ceva atat de mult. Nu credeam ca voi uri ceva ce nici macar nu poate fi atins. Odata ce si-a facut aparitia, am stiut ca nu mai avem nicio sansa in fata lui Mance.
Ceata s-a lasat groasa in cateva ore, invaluind Zidul si tot ce se afla dedesubt intr-un alb desavarsit. Ochii erau cea mai buna arma pe care o aveam, caci sagetile si butoaiele cu ulei erau pe terminate. Ceata avea sa fie sfarsitul nostru.
Puteam sa auzim oamenii lui Mance la sute de metri in jos, oamenii si uriasii si mamutii lui. Isi spun oamenii liberi, dar cat de liberi vom mai fi noi atunci cand vor sparge poarta?
Fratii mei se impiedica unul de altul si fug care incotro. Unul sta ascuns si plange cu arcul in mana, in timp ce un altul il scutura si striga la el ca sa-l imbarbateze. N-o sa functioneze, as vrea sa-i spun, dar sunt inghetat pe loc. Sageata care si-a facut drum spre inaltul Zidului m-a nimerit in picior si nu pot s-o scot.
‘E vina Tronului de Fier’, imi spun, ‘e doar vina lor ca am ajuns asa’. Rondul de Noapte era o forta de temut acum sute de ani. Era bine aprovizionat, antrenat si instruit. Am gazduit regi si regine in castelele noastre. Acum am ajuns o inchisoare pentru talhari, violatori si criminali. Daca Tronul de Fier ne-ar fi ajutat, daca ne-ar fi trimis arme, oameni si provizii, poate ca am fi avut o sansa in fata salbaticilor.
Aud prima bufnitura in poarta tunelului. Nu va dura mult pana vor trece de ea, si o vor face. Nu pot sa vad salbaticii, dar pot sa-i aud. Parca ar fi un milion acolo, de-abia asteptand sa omoare orice cioara care le iese in cale si sa puna stapanire pe regate.
A doua bufnitura suna a lemn trosnind si a fier care zangane. Un frate nu se lasa batut, trage sageata dupa sageata in nimicul de dedesubt si spera sa opreasca 100.000 de oameni. As vrea sa fiu ca el, sa lupt pana la ultima suflare, dar stiu mai bine. Castelul Negru a cazut cu zeci de ani in urma, doar ca Rondul nu stia asta.
Poarta mai primeste o lovitura si simt cum toate puterile ma parasesc. Salbaticii vor trece jumatate din Westeros pana sa dea piept cu o armata care ii poate opri. Cat de idioti sunt lorzii din Regate. Toate micile lor dispute intre Case, de parca a contat cine sta pe Tronul de Fier sau cine a ucis pe cine. Problema reala era la nord de Zid si ei nu au ascultat. Zeci de corbi au zburat, trimisi de Maester Aemon, si niciunul nu s-a intors. Am cerut ajutor de la cinci regi si niciunul n-a raspuns.
Poarta va cadea curand, iar noi vom fi omorati cu totii. ‘Esti fericit acum, tata?, imi spun. ‘Fiul tau va muri, iar mostenirea ta va merge mai departe prin fratele meu.’ Ma asez mai bine sa imi astept sfarsitul, insa acum se aud alte zgomote jos. Fier pe fier. Salbaticii nu au fier, ce naiba se intampla? Ceata s-a mai domolit, dar tot nu se poate vedea foarte bine. Ochii mi se fac cat cepele cand intrezaresc mii de oameni jos in armuri de fier, maturand totul in cale. ‘Cine?’, ma gandesc, incercand sa gasesc cu ochii un drapel, un sigiliu, orice. Rana ma doare din ce in ce mai tare, iar ultimele culori pe care le vad sunt galben, verde, negru si rosu. Un raget in ceruri imi inchide ochii si nu stiu daca ii voi mai deschide vreodata.