Valentin Nicolau a fost, înainte de toate, un om care a crezut cu tărie în puterea literaturii şi a lecturii de a ne influenţa în cele mai bune feluri vieţile şi lumea în care trăim.

Din această credinţă nestrămutată a apărut editura Nemira la începutul anilor 90 şi proiectele editoriale de anvergură în care Valentin Nicolau s-a angajat.

Cu siguranţă aceeaşi credinţă a hrănit şi literatura de forţă pe care a scris-o. Aşa încât îl sărbătorim pe scriitorul Valentin Nicolau prin cărţile pe care ni le-a lăsat.

Teatrul era o zonă extrem de frecventată de Valentin Nicolau: scria piese de teatru, dintre care unele i-au fost puse în scenă, eseuri despre teatru, era un spectator dedicat la toate festivalurile mari de teatru şi în ultimii ani preda singurul curs de scriere creativă din cadrul UNATC.

În eseul “Un teatru al cunoaşterii interioare”, din volumul Oriunde mă duc, numai de mine dau din 2015 rezumă probabil cel mai bine credinţa lui în capacitatea teatrului în particular şi a literaturii în general de a deveni o experienţă catartică:

Viaţa cere uitare. Ca să ne aducem aminte, trebuie ca înainte să fi uitat. Forţa a tot ce este viu este uitarea. Memoria noastră funcţionează precum o rană: cu cât îi rupi coaja mai des, cu atât cicatricea creşte şi-ţi va reaminti durerea. De aceea, repovestim aceleaşi poveşti. Dar şi pentru că nu le înţelegem. Ceva înţeles nu mai este repetat, odată priceput, cuvântul este redus la tăcere. În interiorul tăcerii îşi face loc adevărul, devenind şi spaţiul aducerii aminte. Ne vom aminti doar ceea ce este încă prezent şi, totuşi, uitat.

Volumele-antologii publicate la Nemira, Taina îngerilor, Păstrează copia şi nu uita originalul şi Poveşti din al nouălea cer cuprind piese de teatru înţelese ca exerciţii dramatice în stare pură, dar mai ales poveşti fără un prea mare adaos de stilizare:

De regulă, am rejectat ideile de teatru care nu ar fi produs un text dramatic de durata unui spectacol obişnuit. În ultima vreme, însă, tocmai aceste teme de «concert de cameră» au început să mă atragă şi nu le-am mai abandonat. Am adunat într-un volum schiţele dramatice care nu depăşesc o oră de joc. Monolog, duet, cvartet… Exerciţii dramatice în situaţii-limită, cu resurse de scenă reduse la minim, poveşti scurte, dar de mare intensitate. Tocmai bune pentru teatrele independente.

Un Valentin Nicolau tânăr scriitor întâlnim în volumul Crapă lemnul şi ridică piatra, ce cuprinde poeme scrise la 20 de ani, sub semnul vorbelor tainice rostite de Isus, “Crapă lemnul, acolo sunt Eu. Ridică piatra şi acolo Mă vei afla.” Un Valentin Nicolau care-şi dă frâu liber spiritului pamfletar şi care dă glas nemulţumirilor legate de România, pe care însă o iubea cu pasiune, găsim în volumele România feudelor târzii şi Dumnezeu e în sens invers.

Poveştile, poveştile sunt cele care ne vor salva, spunea mereu Valentin Nicolau şi proiectul început cu Basmania. Răspântia gândurilor este poate cea mai mare dovadă pe care ne-a lăsat-o despre încrederea pe care o avea în acest lucru. Un basm contemporan ca o sumă a tuturor experienţelor sale de lectură, cunoaştere şi visare:

Ca să înţelegeţi mai bine, trebuie să vă reamintesc că lumea basmului există doar în măsura în care oamenii cred în ea. Dacă oamenii nu mai cred în ea, încetează și lumea basmelor să mai existe. Și cum ”precum în Basme, așa și pe Pământ”, dacă lumea basmelor încetează să mai existe atunci și lumea oamenilor va înceta să mai existe. Cumplit! Veți spune că, dacă vrem să existăm, trebuie să credem? Cam așa ceva. Cred, deci exist!