Cum a reușit fiul unui mănușar englez să ajungă cel mai mare scriitor din toate timpurile? A existat Shakespeare cu adevărat? Sau a fost el doar un nume? Istoria consemnează puține fapte despre el: s-a căsătorit cu o anume Anne Hathaway, a plecat din Stratford să-și caute norocul la Londra și a dat lovitura. Fiu plin de ură, soț aproape bun, meșter fără voie, actor ambițios, scriitor mistuit? Toate acestea și mult, mult mai mult de atât. Și totuși, când și cum a devenit el geniu?

Viața secretă a lui William Shakespeare trage cortina și ne invită să ne imaginăm cum ar fi putut fi el înainte ca un om de rând să se transforme într-o legendă. Jude Morgan îi spune povestea într-un roman cuceritor despre artă și dragoste, dar mai ales despre ce descoperim între lumină și întuneric, între adevăr și minciună, între alb și negru, între realitate și ficțiune.

Într-adevăr, Morgan pare să fi surprins personalitatea lui Shakespeare, adică să fi creat un personaj credibil, în același timp lăsându-se complet fascinat de el.

The Guardian

Fragment în avanpremieră

---

Rege sau nu (1582)

L-a trezit din somn furtuna, dar altceva l-a făcut să se îmbrace și să coboare.

O presimțire.

– Tată!

A deschis ușa atelierului. Umbrele s-au destrămat.

– Nici tu n-ai putut să dormi, nu-i așa, Will? Ba chiar așa. Hai, fă-te-ncoace!

Înăuntru ardeau cinci sau șase lumânări. Lui Will I s-a strâns inima gândindu-se la o așa risipă. Dar știa că tatăl lui avea nevoie de lumină; de cât mai multă lumină. Deasupra casei a bubuit din nou un tunet, tare și aproape. A văzut că i-a licărit albul ochilor ca unui cal înspăimântat, iar fruntea îi lucea de sudoare.

– Da, nu e aer în noaptea asta, a zis Will cu un căscat prefăcut. Să-ți aduc un pocal cu bere?

Tatăl lui a clătinat din cap.

– Dar mai stai, băiete, mai stai! Eu tocmai…

Păros, îmbrăcat numai în cămașă, a început să umble de colo până colo, atingând neliniștit scândura de croit, cuțitele, vergeaua, apoi a ridicat o mănușă de pe bancul de lucru.

– Tocmai mă uitam la cum ai cusut. Cusătură rotundă?

Eu aș fi zis că aia încrucișată ajungea pentru calitatea asta. Dar e destul de îngrijită. La fel și curelușa pentru sabie. Ai grijă, întăriturile astea musai să fie mai trainice, în caz că…

A sărit la bubuitul tunetului, dar Will s-a prefăcut că nu bagă de seamă nici asta, nici tremuratul mâinilor lui mari, care aproape au scăpat mănușa.

– Nopțile astea a fost umezeală și pieile se zvântă încet. Dar pentru mâine ar trebui să fim pregătiți. Ai tăblița la îndemână? Trece acolo vreo zece ouă pentru tratarea pieilor, nu, hai mai bine douăzeci…

Glasul i s-a frânt, prefăcându-se într-un scâncet când tunetul a crescut, s-a dezlănțuit și a zgâlțâit obloanele, și Will s-a apucat să vorbească, să spună orice, numai să acopere ce vedea și ce simțea.

– Doamne, dacă mai plouă mult, drumul de miazăzi o să fie iar o baltă și târgul o să meargă din nou prost. Și am auzit că trupa lordului Howard a pornit încoace de la Banbury. Dar ascultă ce-ți zic eu, actorii răzbesc întotdeauna. O dată au slobozit calul și au luat căruța în cârcă. Și mai e și Richard, care trebuie să ajungă de la Londra și o să călărească prin mocirlă. S-ar putea, totuși, să se însenineze. Parcă am adulmecat un vânt dinspre apus astă…

– Eu n-am auzit de asta. De povestea cu căruța actorilor.

În privirea tatălui său, peste frică și rușine a răzbătut o ascuțime nouă.

– Mi-a zis și mie cineva, a ridicat din umeri Will.

– Eu cred că ți-au zis chiar ei.

Tunetul a răsunat mai slab. Tatăl lui și-a îngăduit un mic surâs lăuntric.

– Actorii. Știu, Will. Astă-vară, când au venit, te-ai furișat din casă și ai petrecut toată noaptea cu ei la Hanul „Lebăda“.

S-a scurs o clipă apăsătoare, în care Will era din nou copil, iar tatăl lui îl ciocănea în piept cu arătătorul lui butucănos. Văd prin tine pe aici, băiete.

– Da, a izbutit să îngaime, așa am făcut. N-am avut vreun gând rău…

– Doar că nu mi-ai spus. Bag seamă că știai, deci, că n-aș fi consimțit. A, deși nu umblu prin lume, aflu eu una-alta, Will, am iscoadele mele. Un om așa de urgisit ca mine nu se poate descurca fără iscoade.

Tunetul tăcuse; mirosul ploii umplea aerul ca un sunet nenăscut.

– Actorii sunt buni, în felul lor. Dar duc o viață fără căpătâi, netrebnică și chinuită, chiar dacă e pusă sub

numele vreunui mare nobil. Și seamănă în jur trândăvie și năzuințe deșarte. Acum cugetă și tu, este asta pe potriva fiului lui John Shakespeare?

A vorbit cu blândețe. Avea un glas muzical, frumos chiar – asta, cel puțin, nu se schimbase.

– Și tu aveai obiceiul să te duci la reprezentații. Când au început să vină…

– Asta a fost înainte, s-a repezit taică-său. Pe-atunci eram judecător. Eu eram cel care le dădea zapisul. Era de datoria mea să văd piesa, ca să mă încredințez că nu era nicio ticăloșie în ea. Erau alte vremuri. Pe-atunci eram om de vază. Cel mai de vază. Vremurile alea s-au dus pe nesimțite.

S-a uitat după toiag. Îi dădea autoritate, nu sprijin, căci trupește era destul de zdravăn. Dar Will și-a dat seama când i-a cules de jos toiagul că acum ar fi putut, probabil, să i-l smulgă sau să-l frângă pe genunchi, fiindcă avea optsprezece ani și era plin de vlagă, pe când tatăl lui era un om istovit și ascuns… numai să fi vrut.

– S-a potolit furtuna, a zis Will.

Întinzându-i toiagul, a simțit la celălalt capăt o forță frustrată și a văzut șarpele. Îl găsise după orele de la școală Hugh, fiul negustorului de malț, în ultimul trimestru înainte ca Will să fie retras. Hugh prinsese șarpele într-un sac. Se simțea prin pânză mușchiul Acela zbătându-se deznădăjduit. A întâlnit privirea tatălui său, și iubirea, și ura l-au despicat în două ca pe un măr.

– Da’ dă-i drumul odată!

Încă o clipă și a slăbit strânsoarea. Tunetele mormăiau îndepărtat spre miazănoapte, pe deasupra cătunului Shottery. Taică-său și-a șters fruntea.

– S-a mai răcorit, a zis Will. Cred că mă întorc la somn.

– Așteaptă! Will, când vin actorii la vară, vreau să chibzuiești. Să chibzuiești la cine suntem noi.

A atins cu buzele măciulia cioplită a toiagului.

– La numele nostru.

La spusele astea, în capul lui Will au năvălit vorbe pe care nu le putea rosti: numele nostru, nimeni nu se mai sinchisește de ce facem noi – în târg s-ar vorbi tot atât cât despre un cui lipsă din ușa bisericii… Dar acesta era unul din lucrurile pe care trebuia să nu le bagi în seamă și să te prefaci că nici nu există, la fel ca frica de trăsnete.

– Nădăjduiesc că țin tot timpul seama de asta.

– Așa nădăjduiesc și eu. Și că o vei și dovedi. S-a isprăvit cu strecuratul prin crâșme în tovărășia unor milogi de actori, da? Ești fiul meu, moștenitorul meu, iar lucrurile astea contează. Trebuie să înveți ce înseamnă să fii bărbat. Vreau să-mi făgăduiești, chiar acum – și de bunăvoie. Nu cu amenințări. Știi că ai avut întotdeauna parte numai de iubire.

Poți să lovești cu iubire, și-a zis Will. Nimic nu rănește mai adânc.

– Îți făgăduiesc, tată, a zis el.

Dar mințea; și se întreba dacă e un păcătos și, dacă da, cât de păcătos este. N-a adormit. Când s-au ivit zorile cu rouă, se uita de la fereastra dormitorului când taică-său străbătea curtea de dedesubt ca să verifice pieile puse la atârnat. Cu pas greoi, măsurat, însă drept ca o lumânare – la o primă privire, ai fi crezut că e un bețiv care încerca să se cumpănească pe picioare. Dar nu era. Consilierul Shakespeare, deputat de Stratford, pășise la fel în procesiunile ce înaintau spre primăria orașului, îmbrăcat în costum de ceremonie, precedat de ajutoarele de șerif cu bastoane și cu un băiețel pășind cu venerație în urma lui.

Will și-a văzut umbra în jurul lui pe dușumea, contururile ei, și și-a zis: „Acestea fi-vor de-a pururea hotarele mele“.

Tweet