Magnfica Robin Hobb, autoarea seriilor Farseer și Omul arămiu, revine în imprintul Armada powered by Nemira cu Corabia magiei, primul volum dintr-o nouă serie – Corăbiile însuflețite, o fermecătoare aventură cu pirați, magie și corăbii vii.

Lemnul-vrăjitor. Un lemn conștient. Cel mai prețios lucru din lume. Ca multe alte bunuri neprețuite din această lume, se găsește numai pe Tărâmul Ploilor Sălbatice. Bingtown este un târg în care se aduc mărfuri exotice, dar și casa unei bresle de negustori faimoși pentru corăbiile lor vii – nave foarte rare, făcute din lemn-vrăjitor, ce se desăvârșesc atunci când se trezesc la viață și devin conștiente. Corăbiile vii sunt atât de scumpe, încât prețul lor poate fi plătit numai pe parcursul mai multor generații.
Pentru Althea Vestrit, corabia Vivacia este moștenirea ei de drept. Pentru nepotul ei mai tânăr, retras de la studiile religioase pentru a lucra pe corabie, Vivacia este o condamnare pe viață.  Dar soarta navei și a familiei Vestrit ar putea ajunge în mâinile unui necunoscut: nemilosul căpitan Kennit, care vrea să preia puterea asupra Insulelor Piraților capturând o corabie vie și făcând-o să-l asculte.

Robin Hobb țese o poveste plină de intrigi, conflicte de familie, încleștări de săbii și lupte cu propriile limite, presărată cu magie și secrete întunecate.

SF Site

Fragment în avanpremieră

Kennit aşteptase un an întreg însufleţirea talismanului, ca să fie sigur că şi-a primit toată puterea de vrajă. Dar timpul nu-i îngăduia să prelungească amânare. Ştiuse, din instinct, că e vremea să meargă pe Plaja Comorilor şi să vadă ce noroc o s-aducă pentru el oceanul. Nu mai putea s-aştepte trezirea talismanului; se hotărâse să rişte. Trebuia să creadă din nou că norocul său o să-l apere, aşa cum se întâmplase întotdeauna. Îl apărase şi în ziua când fusese nevoit să-l omoare pe artist, nu? Omul se întorsese pe neaşteptate, exact la timp ca să-l vadă pe Kennit scoţându-şi sabia. Piratul era convins că, dacă ar fi avut limbă, ar fi ţipat mult mai tare.

Kennit şi-l scoase cu hotărâre din minte. Nu era momentul să se gândească la el. Nu venise pe Plaja Comorilor ca să mediteze asupra trecutului, ci ca să găsească o comoară care să-i asigure viitorul. Îşi îndreptă privirea către marginea unduitoare a apei şi o urmă de-a lungul plajei. Nu luă în seamă nici scoicile strălucitoare, cleştii crabilor şi încâlcelile de alge dezrădăcinate, nici frânturile de lemn plutit, fie ele mari sau mici. Ochii lui de un albastru-palid căutau numai obiecte făurite de mâna omului, rămăşiţe de pe epave. Şi răsplata nu se lăsă mult aşteptată. Într-un cufăr de lemn, mic şi plin de urme de lovituri, găsi un serviciu de ceşcuţe de ceai. Nu credea că fuseseră făurite sau folosite de oameni. Erau douăsprezece, făcute din capetele scobite ale unor oase de pasăre. Pe ele fuseseră pictate imagini mici, albastre, trasate cu linii atât de subţiri încât te gândeai că pensula fusese un singur fir de păr. Culoarea era atât de ştearsă încât desenul iniţial devenise de nerecunoscut, iar folosinţa îndelungată subţiase toartele sculptate din os. Îşi îndesă caseta în scobitura cotului şi îşi continuă drumul.

Mergea cu paşi mari, în bătaia soarelui şi contra vântului, şi cizmele lui fine lăsau urme clar conturate în nisipul ud. Din când în când îşi ridica privirea, cu nepăsare, ca să cerceteze întreaga plajă. Nu-şi lăsa speranţele să i se citească pe faţă. Când îşi îndreptă din nou ochii către nisip, descoperi o cutioară din lemn de cedru. Apa sărată o deformase. Ca s-o deschidă, se văzu nevoit s-o izbească de o piatră, ca de o nucă. Înăuntru erau unghii. Din sidef. Cleme minuscule le puteau prinde deasupra unghiilor obişnuite şi fiecare avea în vârf câte o adâncitură mică, probabil pentru otravă. Erau douăsprezece. Kennit şi le puse în celălalt buzunar. Zăngăneau când mergea.

Nu se întristă fiindcă, evident, nimic din ceea ce găsise nu era nici făcut de oameni, nici creat pentru a le folosi oamenilor. Deşi îşi bătuse joc de credinţa lui Gankis în magia plajei, toată lumea ştia că acele ţărmuri stâncoase nu erau scăldate doar de valurile oceanului. Corăbiile care făceau prostia să ancoreze pe oricare mal al insulei pe timp de furtună aveau toate şansele să dispară cu desăvârşire, nu lăsau în urmă nici măcar o singură aşchie din epavele lor. Năierii bătrâni spuneau că fuseseră luate din lumea aceea şi duse pe măririle alteia. Kennit nu se îndoia de asta. Aruncă o privire spre cer, văzu că e tot albastru, tot senin. În ciuda vântului rece, nutrea convingerea că vremea n-o să se schimbe, că o să poată merge de-a lungul întregii plaje şi o să se poată întoarce la corabia lui din Golful Amăgirii. Era încredinţat că norocul n-o să-l trădeze.

Următoarea sa descoperire se dovedi a fi cea mai neliniştitoare. Era o pungă din bucăţi de piele roşie şi albastră, cusute laolaltă, pe jumătate îngropată în nisipul ud. Pielea era trainică, punga fusese făcută să reziste. Se îmbibase cu apă sărată, care o pătase, făcând culorile să se prelingă una în cealaltă. Saramura deformase totodată găicile de alamă şi întărise şnururile de piele care treceau prin ele, închizând punga. Kennit îşi scoase cuţitul şi tăie o cusătură. Înăuntru erau pisoi nou-născuţi, fără cusur, cu gheare lungi şi petice irizate în spatele urechilor. Morţi, toţi şase. Înfrângându-şi dezgustul, îl scoase pe cel mai mic. Îi răsuci în mâini trupul flasc. Avea blana albastră, de un albastru intens, de brebenoc, şi ochi cu pleoape roz. Mic. Probabil mezinul. Ud leoarcă, rece, scârbos. Un cercel de rubin, ca o căpuşă grasă, îi împodobea una dintre urechile ude. Kennit tânjea să-l arunce pur şi simplu. Ridicol. Scoase cercelul şi-l lăsă să-i alunece în buzunar. Pe urmă, mânat de un impuls pe care nu-l înţelese, puse micile leşuri albastre la loc, în pungă, şi o lăsă să cadă dincolo de linia ţărmului. Apoi se îndepărtă.