Citeam deunăzi în New York Times că romance-ul se vinde bine în vreme de criză, așa că m-am gândit că n-ar fi rău să mă joc puțin de-a love story-ul cu o carte dintre cele mai fine cu care literatura de limbă engleză se mândreşte, pe merit, în ultimii ani.

Astfel încât, romanul Pasiune (în original Possession, posesia/pasiunea adesea demonică față de… literatură în primul rând) al scriitoarei irlandeze A.S. Byatt a „alunecat” din colecția Babel (ficțiune literară) către Damen Tango, „romane cu dragoste” pentru femei cu inimă caldă și înclinație spre frumos. (Și, oricât de nepotrivit ar fi momentul, trebuie să spun că m-am îndrăgostit de A.S. Byatt când a declarat într-un interviu: „Dacă trebuie să înveți femeile să fie mari scriitori, trebuie să le arăți ce e mai bun în literatură; și ce e mai bun a fost dat, adesea, de bărbați.” Ah, și să nu uit, nu-i place Harry Potter 🙂 )

Vorba lui D.H. Lawrence, trebuie să ai două cupluri ca să începi un roman sau, mai exact, o romance, cum își intitulează chiar autoarea opusul. Doi tineri cercetători universitari, Roland Michell și Maud Bailey, se întâlnesc și sfârșesc prin a se îndrăgosti unul de altul descoperind povestea de iubire dintre doi poeți fictivi trăitori în secolul al XIX-lea, Randolph Henry Ash și Christabel LaMotte. Am putea spune o love story postmodernistă care recuperează, „parodiază” (în sensul actualizării) o love story victoriană. Și această recuperare se face prin intermediul paginilor de jurnal, al scrisorilor şi al poeziilor pe care teribila A.S. Byatt le (re)creează cu atâta forță și detaliu, încât ai senzația că Ash și Christabel chiar au trăit, au scris și s-au iubit (cu pasiunea pe care numai o iubire adulterină o poate naște, nutrită din poezie și vis).

Avantajul unui astfel de roman (tipic postmodernist) e că poate plăcea și cititorului de povești de amor (fie și numai pentru scurtul roman epistolar dintre cei doi poeți d’antan), și celui de romane polițiste (tinerii academicieni devin un soi de detectivi literari reconstituind viețile celor doi poeți victorieni, demers nu lipsit de primejdii chiar și în aparent liniștita lume universitară), și celui care gustă aluziile literare, dependent de literatură (în textura romanului vezi câte o străfulgerare dickensiană, lirismul unei Christina Rosetti topit în poemul inventatei Christabel, detaliul științific îmbrăcat în patima sentimentului romantic recognoscibil la un Robert Browning și atâtea alte reflexe de alese scriituri).

De fapt, Pasiune se adresează celui care citind următoare propoziție: „El dormea lipit de spatele ei, o virgulă neagră contrastând cu fraza elegantă a corpului ei palid”, simte că a primit ceva, că literatura i-a oferit chipul iubirii așa cum fiecare dintre noi îl căutăm, clipă de clipă, în măruntele noastre vieți. Ce știm azi despre iubire, iată, Byatt o spune, cu luciditate, prin cuvintele tânărului Roland Michell:

„Ştim că suntem conduși de dorinţă, dar nu înţelegem acest lucru la fel de bine ca ei, nu-i aşa? Nu pronunţăm niciodată cuvântul Iubire, nu, ştim că e un construct ideologic suspect – în special Iubirea Romantică – aşa că trebuie să depunem un remarcabil efort de imaginaţie ca să înţelegem ce înseamnă a fi ca ei, aici, a crede în astfel de lucruri – în iubire, în tine însuţi, în faptul că ceea ce faci contează…”

Șansa noastră de a recupera iubirea e literatura și arta, pentru că doar prin întâlnirea cu frumosul ne putem apropia unii de alții. Dincolo de a participa la acest party cu oameni inteligenți (cum spunea Ron Charles despre cărțile lui Byatt), lectura romanului scriitoarei irlandeze e ca o ploaie de vară care ne face sufletele mai ușoare pentru ziua ce vine.

De aceea probabil a și fost ecranizat cu succes la… Hollywood, în 2002, cu Gwyneth Paltrow și Aaron Eckhart în rolurile principale, sub bagheta regizorului Neil Labute, deși scenariul, ca orice scenariu, nu a rămas fidel operei, dar a făcut-o mai accesibilă, poate, unui public larg. Dacă v-a plăcut filmul, citiți cartea, e diferența dintre joint și overdose 😉