Ce anume poate descrie ororile razboiului? Nimic, din fericire, din simplul motiv că e un lucru greu de conceput pentru o minte care nu a cunoscut altceva decât pacea. Dar şi din nefericire, dacă se poate spune aşa ceva, pentru că oricine va fi aflat vreodată absurdul dincolo de imaginaţie al acestuia, sau al ordinelor infame ca oamenii să ucidă alţi oameni, probabil că l-ar şterge din orice definiţie existentă. Iar atunci, poate, cu cât mai mulţi vor cunoaşte oroarea lui, cu atât mai mari vor fi şansele noastre ca el să nu se mai repete niciodată.
Este, ne aventurăm să spunem, unul din motivele care l-a îndemnat pe unul din cei mai mari povestitori ai acestor orori să le descrie ca nimeni altul, imortalizându-le într-o frescă plină de personaje charismatice, situaţii memorabile şi învăţături despre fiinţa umană pe care poate că mulţi alţi scriitori nu au fost capabili să le redea atât de exact. Iată, deci, motivul: dorinţa ca el să nu se mai poată întâmpla vreodată, deşi ironia cumplită a istoriei face ca el să îşi arate colţii chiar în această perioadă, culmea, mai aproape de graniţele noastre decât ne-am fi gândit vreodată.
Dar poate că cel mai bine ar fi să-l cităm chiar pe acest mare autor, cu certitudinea că mărturia la prima mână a unui om înzestrat cu sensibilitatea de a-i înţelege mecanismele demonice, ne va edifica măcar un pic în ceea ce priveşte războiul: “De câte douăzeci de ori pe zi ni se repeta, printre înjurături, că serveam într-un batalion disciplinar, ceea ce ne obliga să fim cei mai buni ostaşi din lume. În timpul primelor şase săptămâni am făcut exerciţii de la şase dimineaţa până la şapte şi jumătate seara. Exerciţii, exerciţii şi iar exerciţii. Exerciţii până când sângele ne va ţâşni de sub unghii… şi nu la figurat. Pas de gâscă cu toate efectele în spinare: casca de oţel, raniţa, buzunarele de muniţie pline cu nisip, mantaua de iarnă cu glugă, în timp ce oriunde altundeva oamenii transpirau în haine de vară. Subofiţerii noştri alcătuiau o haită de demoni urlători care zbierau şi ne înjurau aducându-ne până în pragul nebuniei. Puteam fi siguri că nu vor scăpa vreun prilej. Într-una numai serviciu, serviciu, serviciu. E adevărat, la prânz aveam un ceas şi, în teorie, seara, de la şapte şi jumătate la nouă, aveam liber. Dar dacă nu foloseam fiece minut din acest răstimp să ne curăţăm uniformele năclăite de noroi, să ne lustruim cizmele şi restul echipamentului, eram siliţi, prin represalii crunte, să facem toate acestea.”
Foarte curând, toate aceste poveşti revin la editura Nemira într-o serie de autor excepţională.
