Neil Gaiman, Jonathan SafranFoer, Nick Hornby sunt doar trei dintre cele zece nume care au pus nu puțin fler scriitoricesc în Monstrul. Antologie de povestiri trăsnite, carte ce apare sub egida colecției McSweeney`s.

Volumul propune tematica macabrului decontextualizat și care, în modul acesta, își anulează o parte din trăsăturile definitorii. Răul nu e poftit în ficțiune cu gravitate, nu se insistă pe ireversibilul și, implicit, invincibilul din el, ci pur și simplu pe lumesc. Monștrii aceștia se pretează astfel penibilului și giumbușlucurilor care nu pot stârni decât zâmbete celor aflați în fața paginilor.

Și, iată, rolul pe care și-l asumă mama-căpcăun în Ultima dorință a lui Seymour de Sam Swope, care deși crudă în rigiditatea ei, emoționează prin insistența rolului ficțional al peronajului-fiu. Împotriva oricărei morale firești, mama-căpcăun inspiră compasiune, fapt în mod evident deplasat și care nu aparține rigorilor clasice ale genului.

Apoi, în povestirea lui Clement Freud persistă același absurd pronunțat al contextului, soarta lui Grimble, copil de vreo 12 ani căruia întreaga lume – incusiv părinții – i se adresează placid, prin post-it-uri, fiind revoltător de lipsită de simțul justiției. Cu alte cuvinte, monștrii acestei cărțulii par nefirești, par încurcați de locul lor în lume, ceea ce îi face umani, tangibili și demni de oarecare compasiune.

Un text ușor atipic este Fiecare e vândută la bucată de Jon Scieszka, și aceasta pentru că nefirescul lui este asigurat de data aceasta nu de tipologii dubioase, ci de ostentația unui limbaj steril. Autorul imaginează o conversație între o fată și un băiat, alcătuită doar din replici-tipar, din formule publicitare arhicunoscute, înstrăinate de mesajul lor prin folosirea excesivă. Cum ar veni, totul ține de unghiul abordării, de gradul în care individul e dispus să se apropie de un subiect. Altfel spus, nu doar că răul poate fi „mai puțin sacru” – dacă îmi este îngăduit –, dar poate să se arunce și în cadre absolut deloc suspecte.

Conformismul și pasivitatea – nu doar ale gesturilor, ci ale minții în general – nu fac decât să ne deformeze imaginea umanității și să reinventeze în general ideea de monstruozitate, care de aceea și devine subiect la ordinea zilei.

Stilistic, după cum era și de așteptat, de altfel, cartea este departe de a fi omogenă. Cu toate acestea, tematica compensează cu prisosință, și asta nu pentru că toti autorii ar fi fixați pe același unghi de abordare a problemei, ci tocmai pentru că senzația generală e una de complementaritate. Acesta este, desigur, un avantaj literar, întrucât acest tip de variații pe aceeași temă surprinde dinamic și neașteptat o zonă tematică exploatată cel puțin interesant.

Citeşte continuarea pe Kudika.

Autor: Anca Roman