Dacă e un lucru care mă facă să mă simt cât se poate de confortabil cu scriitura lui Julian Barnes, atunci acela vine din indiferența lui față de patetic, fapt ce se vede din nonșalanța cu care își alege subiecte delicate, îndelung abordate și care mai că nu explodează de atâta flecăreală pe seama lor. Moartea este, desigur, unul dintre ele. Frică definitorie ce activează comportamente deviante, ce nu doar că diminuează, dar și anulează orice definiție a vreunui potențial sens. În fine, sper că îmi observați neastâmpărul verbal, cât se poate de edificator.

Lăsând gluma la o parte, să vedem care a fost strategia lui Barnes, când a decis să scrie Nimicul de temut, această carte atât de gustată. Alegând o formulă eseistică, scriitorul și-a pronunțat atitudinile vizavi de sfârșitul existenței, punând pe tapet atât fragmente din propria sa viață, pe care o folosește ca materie primă, cât și din cea a unor artiști de multă vreme consacrați, precum Flaubert, Ravel, Stravinsky, Renard și mulți alții.

Lucidă, autoironică, alunecând de la optimism la contrariul său fără a fi precaută, ci doar naturală, vie, cartea m-a încântat mai ales prin aceea că dozează cu bun-simț particularul, separându-l de general. Apropiaților lui Barnes li se atribuie expresii mai mult decât credibile, intime, fiind expuși când cinic, când afectuos, pentru a-și găsi vocile în stare să varieze pe tema morții, a religiei, a lui Dumnezeu, a rostului de a fi. Căci aceasta pare a fi principalul lucru care îl preocupă pe Barnes, și anume teama de a fi anulat. Fără să își ascundă micile porniri narcisiste – firești, de altfel -, acesta scrie pentru a-și da seama de ce scrie, se dedă unei practici terapeutici deloc surprinzătoare mai ales în contextul morții soției sale (acea P. din dedicație) nu cu mult timp înainte de hotărârea de a da glas unei asemenea cărți.

Îmbrăcat în filosofii subtil formulate, volumul e viu și dureros, deștept și uneori ostenitor prin suma de detalii bibliografice pe care le oferă. Cu toate acestea, în el rămâne cât de mult Julian Barnes se poate, totul se filtrează prin vocea sa, prin experiența sa de om, de care se folosește fără niciun scrupul, pentru a-și nuanța individualitatea de autor. Renunță la rezerve, portretizându-i cu un cinism evident pe cei din familia sa.

Citeşte continuarea pe Mayra.

Autor: Anca Roman