Fenomenul scriitorilor scindaţi între personalitatea oficială, general acceptată de public şi o alta, care o completează pe cea dintâi, este destul de des întâlnit. Chiar în portofoliul Nemira, exemplele lui Stephen King, care a publicat sub pseudonimul Richard Bachman, sau Julian Barnes, cunoscut pentru volumele semnate cu alter ego-ul Dan Kavanagh, sunt elocvente. Şi, fie că vorbim despre faptul că în acest fel respectivii autori pot aborda subiecte sau stiluri poate nedemne de persona oficială, sau pur şi simplu despre o cale de experiment neimputabilă în virtutea lipsei de asumare, fapt este că procedeul continuă să incite mulţi autori. Şi, desigur, să-i pună la treabă.

Dar poate că scriitorul publicat de Nemira cel mai deplin împărţit între două personalităţi literare, este nimeni altul decât John Banville. Dedicat iniţial stilului reflexiv, deselor schimbări ale perspectivei narative dar şi acţiunii ce se desfăşoară în universul exclusivist al artei, acesta a trecut, treptat, la investigarea naraţiunii poliţiste din perspectiva lui Benjamin Black. Şi se poate spune că a cunoscut succesul cu ambele versiuni auctoriale: astfel, John Banville a câştigat, printre multe alte distincţii, prestigiosul Man Booker Prize (la competiţie chiar cu Julian Barnes), fiind numit „urmaşul lui Proust via Nabokov”, în vreme ce al doilea John Banville – Benjamin Black – a fost vândut masiv, în special în ţara de origine a autorului, Irlanda.

Iar dacă din acest punct de vedere s-ar putea spune că nu există nicio discrepanţă între unul şi celălalt, ambele stiluri dezvoltate de acesta cunoscând succesul, ar fi simplist să spunem că lucrurile stau tocmai aşa. De altfel, cel mai contrariant în acest caz este chiar autorul. Astfel, el a fost deseori citat declarând că literatura poliţistă este „ficţiune ieftină”, sau că literatura scrisă ca Benjamin Black este „meşteşug”, în vreme ce opera semnată John Banville este „artă”. Cât despre biografia sa, nici aceasta nu ajută mult mai mult pentru a înţelege opţiunile sale literare atât de diferite, chiar dacă, este adevărat, faptul de a fi vrut să devină pictor explică mare parte din temele abordate în volumele semnate John Banville. Dar, cu toate acestea, realitatea rămâne aceeaşi: John Banville a simţit că operei pe care a semnat-o îi lipseşte ceva, chiar şi în condiţiile în care a primit recunoaşterea publicului şi a criticii, astfel că a optat pentru stilul mult mai direct, cursiv şi poate de impact al policierului.

Cine câştigă de pe urma acestui conflict? Fără îndoială, cititorul. Punând alături două romane semnate John Banville, respectiv Benjamin Black, nu poţi să nu observi aceeaşi acţiune alertă, pe alocuri la fel de tensionată chiar dacă este vorba despre tablouri sau blonde cu ochi negri şi, nu în ultimul rând, aceeaşi scriitură viguroasă, plină de talent. În concluzie, revizitând exemplele pe care le-am oferit, care culminează, spunem noi, cu schismaticul John Banville, poate că exemplul scriitorilor care au semnat romane cu pseudonim este de urmat tocmai datorită experimentului şi a valorii adăugate pe care o aduce acesta. Atenţie, însă: nu faceţi asta acasă şi în deplină singurătate, decât sub strictă supraveghere profesionistă. De preferat chiar lectura unora dintre autorii mai sus pomeniţi.